Nu cu mult timp în urmă, într-o vizită la Brăila, am fost la un muzeu care găzduia cîteva lucruri ale lui Panait Istrati. Printre altele, mi-au rămas în minte volumele groase, enciclopedice, probabil exemplare din Larousse, care stăteau ici și colo, prin camera de lucru a scriitorului. Erau „internetul” lui Panait Istrati, „google”-ul lui, locul unde își verifica informațiile și ortografia. Dar am avut puternica impresie că, totuși, greul verificării îl ducea tot memoria și că doar la anumite momente mai importante tomurile groase erau consultate.

Spun asta pentru că am avut ocazia să transcriu cîteva manuscrise ale unui alt scriitor, din același oraș și oarecum contemporan cu Panait Istrati. Mă refer la Mihail Sebastian, care probabil avea și el ceva asemănător cu volumele groase de pe biroul lui Panait Istrati. Dar manuscrisele lui Sebastian aveau mici greșeli de scriere, mai ales la nume, strecurate poate din graba și urgența scrisului. Sau poate că textul fusese scris într-un loc unde autorul nu avusese acces la „internet” și nu s-a mai străduit să îl îndrepte ulterior.

Încerc să îmi închipui cum ar fi să scrii fără internet. Să îți amintești toate datele de care ai nevoie, sau măcar să îți amintești unde (în bibliotecă) le-ai văzut și să te duci direct la ele pînă nu îți pierzi ideea. Sigur e un alt mod de a scrie pentru că bănuiesc că publicistul de dinainte de internet își pregătea într-un fel momentul în care va avea nevoie să își amintească ceea ce află. Cred că înainte de internet grija pentru efortul de a reține mai exact era mai mare decît acum, cînd poți recupera rapid ceva ce nu ai tratat cu destulă atenție la momentul inițial al interacțiunii.

Cînd mi-am început activitatea jurnalistică, în redacție încă mai era un fișet măricel, întins cam cît o jumătate de perete, conținînd o colecție zdravănă de ziare de arhivă - unele chiar vechi, de la începutul anilor '90. Cine avea nevoie, se ducea și le consulta. Citatul era reprodus exact, calitatea relatării creștea. Era însă o singură problemă: ce ziar să cauți și mai ales de cînd. Dacă aproximai la lună era una, dar dacă nu știai anul declarației… căutarea devenea chiar dificilă. Din fericire, în redacție aveam un „computer”. Era o colegă care îți spunea exact unde și cînd a văzut declarația cu pricina. Condiția era să fii cu ea pe tură.

Constat că, mai recent, pe cît de apăsat spun că nu îmi place să fac pe profetul, pe atît de des încalc acest principiu. Dar ca și la pofta de ceva dulce, e greu de rezistat la lansarea de prorociri. Cred că internetul real, al zilelor noastre, e folosit stîngaci ca arhivă, de niște ageamii neantrenați. Dovadă e cît de greu sortăm informația pe care internetul ne-o vîră cu toptanul sub nas, deși de cea mai mare parte nu avem nevoie și nu ne face decît să ne pierdem timpul. Mai eficient uneori e încă să dai o fugă în bibliotecă. Pe viitor, probabil că vor exista un internet de lucru, pentru corespondență în special, și unul de arhivare, cel din urmă servit eventual de niște custozi cibernetici dedicați și, desigur, plătiți. Nu știu, vom trăi și vom vedea sau, după caz, vom muri și vom vedea, cum ne spunea, optimist, un profesor de dinainte de internet.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. 

Foto: Amenajare cu biroul de lucru al lui Panait Istrati, în care se văd tomurile groase care i-au aparținut scriitorului. Sursa: muzeulbrailei.ro