Nu cu mult timp în urmă, într-o vizită la Brăila, am fost la un muzeu care găzduia cîteva lucruri ale lui Panait Istrati. Printre altele, mi-au rămas în minte volumele groase, enciclopedice, probabil exemplare din Larousse, care stăteau ici È™i colo, prin camera de lucru a scriitorului. Erau „internetul” lui Panait Istrati, „google”-ul lui, locul unde îÈ™i verifica informaÈ›iile È™i ortografia. Dar am avut puternica impresie că, totuÈ™i, greul verificării îl ducea tot memoria È™i că doar la anumite momente mai importante tomurile groase erau consultate.
Spun asta pentru că am avut ocazia să transcriu cîteva manuscrise ale unui alt scriitor, din acelaÈ™i oraÈ™ È™i oarecum contemporan cu Panait Istrati. Mă refer la Mihail Sebastian, care probabil avea È™i el ceva asemănător cu volumele groase de pe biroul lui Panait Istrati. Dar manuscrisele lui Sebastian aveau mici greÈ™eli de scriere, mai ales la nume, strecurate poate din graba È™i urgenÈ›a scrisului. Sau poate că textul fusese scris într-un loc unde autorul nu avusese acces la „internet” È™i nu s-a mai străduit să îl îndrepte ulterior.
Încerc să îmi închipui cum ar fi să scrii fără internet. Să îÈ›i aminteÈ™ti toate datele de care ai nevoie, sau măcar să îÈ›i aminteÈ™ti unde (în bibliotecă) le-ai văzut È™i să te duci direct la ele pînă nu îÈ›i pierzi ideea. Sigur e un alt mod de a scrie pentru că bănuiesc că publicistul de dinainte de internet îÈ™i pregătea într-un fel momentul în care va avea nevoie să îÈ™i amintească ceea ce află. Cred că înainte de internet grija pentru efortul de a reÈ›ine mai exact era mai mare decît acum, cînd poÈ›i recupera rapid ceva ce nu ai tratat cu destulă atenÈ›ie la momentul iniÈ›ial al interacÈ›iunii.
Cînd mi-am început activitatea jurnalistică, în redacÈ›ie încă mai era un fiÈ™et măricel, întins cam cît o jumătate de perete, conÈ›inînd o colecÈ›ie zdravănă de ziare de arhivă - unele chiar vechi, de la începutul anilor '90. Cine avea nevoie, se ducea È™i le consulta. Citatul era reprodus exact, calitatea relatării creÈ™tea. Era însă o singură problemă: ce ziar să cauÈ›i È™i mai ales de cînd. Dacă aproximai la lună era una, dar dacă nu È™tiai anul declaraÈ›iei… căutarea devenea chiar dificilă. Din fericire, în redacÈ›ie aveam un „computer”. Era o colegă care îÈ›i spunea exact unde È™i cînd a văzut declaraÈ›ia cu pricina. CondiÈ›ia era să fii cu ea pe tură.
Constat că, mai recent, pe cît de apăsat spun că nu îmi place să fac pe profetul, pe atît de des încalc acest principiu. Dar ca È™i la pofta de ceva dulce, e greu de rezistat la lansarea de prorociri. Cred că internetul real, al zilelor noastre, e folosit stîngaci ca arhivă, de niÈ™te ageamii neantrenaÈ›i. Dovadă e cît de greu sortăm informaÈ›ia pe care internetul ne-o vîră cu toptanul sub nas, deÈ™i de cea mai mare parte nu avem nevoie È™i nu ne face decît să ne pierdem timpul. Mai eficient uneori e încă să dai o fugă în bibliotecă. Pe viitor, probabil că vor exista un internet de lucru, pentru corespondență în special, È™i unul de arhivare, cel din urmă servit eventual de niÈ™te custozi cibernetici dedicaÈ›i È™i, desigur, plătiÈ›i. Nu È™tiu, vom trăi È™i vom vedea sau, după caz, vom muri È™i vom vedea, cum ne spunea, optimist, un profesor de dinainte de internet.
IonuÈ› Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Amenajare cu biroul de lucru al lui Panait Istrati, în care se văd tomurile groase care i-au aparÈ›inut scriitorului. Sursa: muzeulbrailei.ro
