Am numărat în ultima vreme nu mai puțin de trei polemici consistente și pe alocuri violente pe tema extremei drepte. A fost controversa iscată de legea de interzicere a organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, care a readus în discuție, printre altele, cazul Vintilă Horia sau pe cel al luptătorilor anti-comuniști ai deceniilor 5 și 6. A fost apoi polemica privind ipotetica legătură dintre refugiați și atacurile teroriste din Europa, pe parcursul căreia Mircea Toma ajunsese să-i asocieze pe Ana Blandiana și pe Gabriel Liiceanu cu “sfînta bătrîneţe legionară”. Și a fost desigur și efemera candidatură liberală a lui Marian Munteanu, care abia a apucat, în zilele scurte și numărate cît a stat în luminile camerelor de filmat, să explice de ce el și colegii săi din Piața Universității au devenit interesați de fenomen: îl auziseră pe Ion Iliescu făcîndu-i legionari, iar asta “nu putea fi decît de bine”.

Nu am o explicație pentru aderența din prezent a acestui subiect la spațiul public de dezbateri. Nu aș vrea să mă aventurez în aprecieri privind feluritele recrudescențe, fie ele naționaliste, mistice sau combinate. Dar nu mă miră că sînt îndeplinite condițiile pentru ca disputele pe teme ideologice să înceapă să ocupe teren. Nu putem reduce la nesfîrșit preocuparea pentru direcția în care mergem și opțiunile pe care le facem la lupta anti-corupție. Tema majoră a ultimilor ani, de cînd DNA a devenit una dintre cele mai dezinhibate instituții publice, a fost anti-corupția și subsecvent primenirea clasei politice. Dar ce fel de primenire? Pot admite că va deveni mai puțin coruptă, dar ce fel clasă politică în sine va fi ea? Ce conținut va avea? Sîntem probabil la un început de perioadă în care termenii de formă își caută fondul, acomodarea la specificul locului. Și probabil că disputele despre opțiunile exotice, cu rezonanță istorică, de tipul legionarismului, sînt cele care fac safteaua, dar după ele ar trebui să urmeze, pe măsură ce eventual ne maturizăm civic, și cele care vizează curentele politice majore, socialismul, conservatorismul, liberalismul.

Un fost coleg de redacție are aici o teorie foarte interesantă. Admiterea în UE a însemnat pentru partide ștampilarea lor conform clasificărilor consacrate în occident. Deci, dacă PSD însemna Partidul Social Democrat, pesediștii au mers la socialiști. Dacă PNL se chema Partidul Național Liberal, atunci hai cu el la liberalii europeni. Și exemplele pot continua. Ulterior însă, hainele nu s-au mai potrivit cu personajul și sub privirile consternate ale europenilor, a apărut și traseismul politic în bloc, adică nu al politicienilor individuali, cum îl știm din experiența electorală internă, ci al partidelor cu totul: liberali trecuți la populari sau socialiști transferați la populari și de acolo la liberali. Conform teoriei, s-a întîmplat astfel și probabil se va mai întîmpla pentru că partidele românești nu au apucat să își decanteze opțiunile, au fost înregimentate european înainte ca ele însele să se fi definit complet între ele și în interiorul societății. Au lipsit alți zece-douăzeci de ani de politică de capul nostru, înafara UE, pentru a ne da seama după ce falii ne împărțim. Partidele nu ar fi apucat să ajungă la maturitate ca să afle cine sînt și ce vor, ci au fost înscrise la facultate direct de mama și tata Europa. În peisajul acesta tulbure, politicieni-cameleon precum Traian Băsescu, cu tot cu partidele sale, au putut face viraje ideologice spectaculoase, pentru că oricum jaloanele erau formale și nu contau în jocul politic real. “Îmi cer scuze că am fost împotriva retrocedărilor, de azi sînt pentru”. Așa rezolva el, pe la începutul anilor 2000, un junghi ideologic de care a vrut să scape. În fine, dacă tot nu e suficient, teoria aduce și argumentul comparației: Ungaria sau Polonia de exemplu nu au acest gen de confuzii doctrinare, pentru că, se știe, ele au început decantarea încă de prin deceniul 9 al secolului trecut, pe cînd comunismul încă mai sufla.

În această logică, revizuirea ipotetică a sorgintei ideologice a partidelor ar putea produce constatări suprinzătoare. PSD de exemplu ar trebui să ajungă de fapt la populari, pentru că acoperă spectrul cel mai conservator din piața ideilor politice. Pesediștii par politicienii cei mai rezonanți cu cei cuprinși de nostalgia după părțile bune ale orînduirii precedente. Sînt anti-clericalii cei mai soft, dacă tot nu mai e la modă să sprijini pe față biserica. Și sînt susținătorii cei mai vocali ai primatului elementului românesc în fața importurilor capitaliste. “Tradiție, ordine, morală”, o definiție de dreapta care pare a li se potrivi mănușă. Cu liberalii e ceva mai complicat, la ei există și raportarea formală la moștenirea istorică pe care se cred datori să o mai ia în considerare. Dar practic pot fi văzuți drept cei mai deschiși față de noi experimente, au un grad de toleranță față de elementul alogen superior altor politicieni, sînt pentru reușita și răsplata omului cu inițiativă, indiferent de unde ar proveni el. Pe scurt, ar putea ajunge niște socialiști respectabili. Și atunci cum rămîne cu liberalismul nostru propriu-zis? Rămîne poate să îl inventăm, dar deocamdată, zice teoria, nu i-ar fi venit sorocul.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: wikimedia commons