(Apărut în Dilema veche, nr.118 - 28 aprilie 2006)
De Paşti, pe la noi e important mîncatul, că nu se ştie cînd mai apare ocazia. Omul se mută dintr-o vizită în alta, de la o rudă la alta (precum Craii de Curtea Veche, dintr-o cîrciumă în alta) şi peste tot "serveşte" drob, miel, ouă roşii, cozonac şi alte mîncăruri tradiţionale. Ca şi de Crăciun, fiecare se simte fericit şi cu burta plină, dacă nu cumva, uneori, mesele prelungite devin o caznă mai mare chiar decît postul dinainte. Un post în care gospodinele se spetesc făcînd curăţenie şi preparînd bucate de care ajung să se bucure aproape leşinate de oboseală. Uneori te întrebi dacă nu cumva ar fi mai bine invers. Adică, pînă de sărbători să se mănînce normal, iar de sărbători, omul să ţină post negru şi să se gîndească la cele sfinte (sper că ăsta nu e un gînd diavolesc). Pe lîngă tradiţia mîncatului, de Paşti se pare că e pe cale să se mai instaureze una: aceea de a vedea la televizor sinistraţi cu vedete, aşa, ca un fel de carne de miel cu ananas. Tot omul cu burta plină din faţa televizorului ştie bine şi comentează că momentul de interes va trece în trei zile şi amărîţii vor rămîne tot acolo, uitaţi de toată lumea, păstrînd amintirea momentelor de glorie cînd au schimbat cîteva vorbe în uşa cortului lor improvizat cu preşedintele, cu Andreea sau cu marele "finanţator", în care tot inundatul are de acum cea mai mare încredere. Cu alte cuvinte: apa trece, vedetele rămîn. Ţi se spune că de Paşti, sinistraţilor le lipseşte totul mai puţin mîncarea (iar mîncare). Mai bine schimbi pe Eurosport, unde Ronnie O' Sullivan se luptă din greu la snooker cu mai puţin cunoscutul Ryan Day, iar bilele de pe masa verde seamănă teribil de mult cu ouăle de Paşti din farfurie.
La Turcescu, e Liiceanu care-l face praf pe Dan Brown cu al său Cod al lui Da Vinci. Spune că necazul acestei cărţi e, pe lîngă alte păcate, că aruncă în derizoriu un foarte frumos mit al omenirii. Părerea mea, după aşa multă mîncare şi băutură, e că se poartă cu mănuşi şi că, de fapt, ar trebui să-l dăm pe Brown cap în cap cu Coelho (şi cu Colebilul) în piaţa publică. Oricum, oamenii care stau în faţa cozonacului şi a televizorului, văzînd aşa oameni serioşi, sînt stimulaţi să vorbească de lucruri mai înalte. Cum e cu Învierea, sau mai precis, dacă Isus cel înviat era făcut din materie sau era un fel de (Doamne iartă-mă!) fantomă. Sau, dacă nu cumva există o oarecare similitudine între Isus şi Moş Crăciun (nu îndrăznesc să aprofundez). În sfîrşit..., iar te gîndeşti cum e să-ţi intre apa în casă tocmai de Paşti şi apoi, la doar cîteva ore, să-ţi intre vreo vedetă în cortul militar, în care tocmai te-ai mutat cu alte două familii, pe care înainte nu le puteai suferi. Adică, televizorul (care acum poate pluteşte) pe care-l aveai în casa de piatră, să se materializeze în carne şi oase (carnea Andreei şi oasele finanţatorului), în adăpostul de pînză în care stai acum. Pe toate canalele sîntem asiguraţi că oamenii loviţi de catastrofă nu sînt singuri, ceea ce te face să te gîndeşti că există totuşi şi oameni care petrec Paştele singuri, invidioşi pe sinistraţii aflaţi în plină lumină a reflectoarelor, vizitaţi de presă şi preşedinţi. Lumea e mai complicată de Paşti.
