Trebuie să admit că președintele Emmanuel Macron este un politician aparte. Elegant și curtenitor cum îi stă bine unui francez, are sub învelișul flexibil al atitudinii exterioare un nucleu de convingeri pe care nu le tîrguiește. S-a văzut în discursul său din weekend despre naționalism. Era gazdă și îi avea ca oaspeți pe Trump, Putin și Erdogan, dar nu s-a ferit să le adreseze un mesaj voalat privind intoleranța care le caracterizează regimurile. Trump nu a părut în stare să îi dea replica; pur și simplu, a întors spatele și a plecat de la forumul organizat de președintele francez.

Macron nu e însă la prima ispravă de acest fel. La început a fost strînsul mîinii – a reușit să îl dezvețe pe Trump de această tentativă ieftină de dominare. Apoi a fost discursul din aprilie din fața camerelor reunite ale Congresului american. Membrii congresului s-au ridicat de zeci de ori să îl aplaude atunci, cînd s-a referit tot la izolaționismul în care Trump împinge America. O vizită la Washington pînă atunci bonomă și drăgălașă, s-a transformat deodată într-o torpilă anti-Trump. „Izolaționismul, închistarea și naționalismul”, a spus atunci Macron, „pot fi tentante pentru temerile noastre. Dar închizîndu-i ușa-n față, lumea va continua să evolueze, cu sau fără noi. Iar temerile cetățenilor noștri se vor inflama și mai mult”. O critică aproape deschisă la adresa agendei izolaționiste de tip „America First” declarată de Trump.

Macron pare să articuleze cel mai bine mesajele democrației occidentale la adresa unor lideri politici tentați sau cuprinși deja de tentaculele populismului. De pildă, cînd s-a referit la situația din Ungaria. „Am o relaţie bună cu premierul Viktor Orban, pe care îl respect personal şi ca prim-ministru ales de poporul ungar. Dar o Europă care sfidează diversitatea de idei şi de credinţe, independenţa justiţiei şi a presei, primirea refugiaţilor care fug de persecuţii politice – acest lucru este o trădare a ceea ce sîntem”, declara el.

Profesorul Jan-Werner Müller a descris două mari caracteristici ale liderilor politici populiști. Una este antielitismul. Populiștii critică clasa politică de la conducere, de cele mai multe ori în numele corupției, a lipsei de voință și de dedicare, a unei presupuse abandonări a interesului public. Elitele politice de pînă acum nu mai sînt bune, trebuie să plece, sînt corupte și nu își urmăresc decît propriul interes, argumentează discursul populist. În al doilea rînd, populiștii sînt antipluraliști, adaugă Jan-Werner Müller. Adică, doar ei pot reprezenta poporul. Celelalte forțe politice nu sînt legitime pentru că nu pot reprezenta poporul. Și chiar dacă strîng voturi, ele nu sînt de la poporul adevărat, cu care populistul are o legătură directă și exclusivă. De obicei, mai remarcă profesorul de la Princeton, antielitismul e al populiștilor care aspiră la putere dar încă nu au cucerit-o, pe cîtă vreme antipluralismul e accentuat și mai mult la populiștii care au acaparat deja conducerea.

Dacă ne uităm atent, cele două caracteristici sînt prezente la cei menționați deja pînă acum,  Donald Trump, Vladimir Putin, Recep Tayyip Erdoğan, Viktor Orban, dar și la alții ca ei, cum a fost fostul lider venezuelean Hugo Chávez. Trump a ținut încă dinainte de a fi ales nenumărate discursuri și a postat nenumărate tweet-uri la adresa „establishment-ului” politic de la Washington, în care include și presa. Iar acum pozează în apărătorul americanului pur amenințat de caravanele de imigranți din America Latină. Putin apără și el rusul pravoslavnic, pus în pericol de influențele occidentului putred, homofil. Orban se crede în continuare pavăza creștinătății occidentale față de hoardele din est. Pînă și revoluția maghiară anti-sovietică din 1956 e interpretată de el în acest sens. Erdoğan a trecut direct la epurări politice, este deja cu o etapă mai departe față de stadiul pretenției privind monopolul relației cu poporul. Nu e de mirare apropierea dintre liderii cu acest profil. Cu toții se recunosc în modelul prin care au ajuns și au rămas la putere.

România a avut și ea un episod populist, dar care s-a dovedit pasager. Este vorba de regimul Băsescu. Fostul președinte, exact ca în teoria lui Jan-Werner Müller, s-a afirmat printr-o aprinsă contestare a establishment-ului politic. Campania cu ardeiul roșu și iute, menit să „îi ardă” pe politicienii profund corupți, este emblematică. Apoi, ajuns la putere, Băsescu invoca în mod constant „întoarcerea la popor”, mai exact la poporul pe care el îi reprezenta complet și corect, nu precum cei 322 de parlamentari greșit aleși, care nu erau legitimi și care „și-au luat mandatul de la oligarhi”. Erodarea produsă de acumularea de asemănări cu politicienii pe care îi critica, dar și influența și opoziția reale ale oligarhilor, au scurtat cariera populistă a lui Traian Băsescu. Iar experiența oarecum avant la lettre a populismului i-a împiedicat probabil pe alți politiceni români să o apuce într-o asemenea direcție. Dar asta nu înseamnă că pericolul a trecut. În lumea noastră interdependentă, contagiunile sînt mereu posibile.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: adevarul.ro