Multă lume știe că Primăvara de la Praga s-a încheiat în 1968, după intervenția tancurilor Pactului de la Varșovia. Dar de fapt, la un an după intervenție, cehii și slovacii încă mai credeau în reversibilitatea, fie și parțială, a măsurilor de contra-reformă impuse de Moscova. Speranțele lor au fost spulberate în august 1969, acum 50 de ani, cînd prima și ultima manifestare publică de comemorare a înăbușirii Primăverii de la Praga din timpul regimului comunist cehoslovac a fost și ea înecată în sînge.
Mai precis, în august 1969 locuitorii din Praga și alte cîteva orașe mari din Cehoslovacia au ieșit în stradă pentru a cere retragerea din țară a trupelor Pactului de la Varșovia și continuarea unor reforme susținute prin programul mișcării promovate de liderul comunist slovac Alexander Dubček. A fost vorba de mii de oameni care au participat la proteste, în special în capitala Praga. Ei cereau și reabilitarea reformiștilor din partid, care după 1968 fuseseră marginalizați și eliminați din funcțiile de decizie.
Reacția autorităților a fost una violentă. Pe lîngă forțele de ordine polițienești obișnuite, conducerea partidului comunist agreată de Moscova a mobilizat și așa-numitele miliții populare, formate din muncitori cărora li se ceruse să apere regimul. Forțele sovietice aflate în țară nu au mai intervenit de această dată, ci au supravegheat din cazărmi desfășurarea evenimentelor. Mai puțin antrenați decît poliția, și speriați de atacurile cu pietre ale protestatarilor, muncitorii au deschis focul asupra manifestanților. Au murit cinci oameni, trei în Praga și doi în Brno, al doilea oraș ca mărime din Cehia. Cei care au tras nu au fost identificați niciodată, deși ulterior a fost deschisă o anchetă. Aproximativ 2500 de protestatari au fost arestați.
Abia atunci cehoslovacii au realizat că Primăvara de la Praga era defintiv încheiată. Ca și în cazul revoltei de la Budapesta din 1956, cei care crezuseră în maleabilitatea sistemului s-au adaptat cum au putut la perspectiva unei conviețuiri nenegociabile cu aparatul de stat comunist. Procesul a avut un nume, s-a chemat „normalizare”, dar o normalizare în sensul dorit de Moscova, de control permanent, centralizat, a ceea ce era permis și ce nu în societatea comunistă cehoslovacă.
Efectul imediat al lui august 1969 a fost includerea în legislație a „legii bastonului”. Pe scurt, potrivit ei, cine viola „ordinea socialistă” putea fi sancționat imediat, mai ales prin pierderea locului de muncă. Pedepsirea nemulțumiților a devenit mai eficientă. Arbitrariul situațiilor vizate de lege a fost imediat remarcat. Un banc, o ironie sau un simplu protest la serviciu puteau fi declarate de judecător sau chiar de directorul de întreprindere drept „încălcare a ordinii socialiste”, iar delicventul își pierdea slujba și odată cu ea, în marea majoritate a cazurilor, și singura sursă de venit. O lecție dură, care urma în mare măsură să fie predată în Cehoslovacia pentru încă 20 de ani de atunci înainte, pînă la eliberarea din 1989.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: August 1969 în Praga. Sursa: Police Museum ČR.
