Apărut în Dilema veche, nr. 318, 18 martie 2010

Deunăzi citeam un roman istoric englezesc atent documentat cu privire la Londra secolului al XVIII-lea, şi am nimerit peste următorul pasaj: „Docherii au fost totdeauna plătiţi mizerabil, dar şi-au echilibrat cumva veniturile printr-o tăcută redistribuire a bunurilor pe care le mînuiau. Pentru corăbiile care aduceau tutun, operaţia se numea «pumn»: lucrătorii îşi cufundau pur şi simplu mîinile în baloturi şi luau de acolo cîte un pumn de frunze, revînzînd apoi marfa pe cont propriu“. Proprietarii se considerau mai avantajaţi de această soluţie haiducească decît de o eventuală sporire a simbriei oficial plătite docherilor. Conflictul romanului e declanşat de un patron virtuos care interzice cutuma, dar asta e o altă poveste.

Am amintit de acest episod fiindcă, în opinia mea, el răspunde mai multor întrebări dintre cele ridicate aici. E evident că nu e vorba de vreun monopol balcanic asupra găinăriilor, şi cu atît mai puţin asupra toleranţei faţă de acestea. În fond, chiar şi Rudy Giuliani şi-a pornit campania în America abia la sfîrşitul anilor ’80. Recursul la istorie ne ajută, cred, să înţelegem că e vorba de un fenomen care apare la conjuncţia dintre un anume soi de imaturitate capitalistă a unei societăţi sau a alteia cu un nivel greu tolerabil de pauperizare. Poate părea ciudat să vorbim de pauperitate pentru New York, dar, dacă privim mai atent (şi dacă citim destule romane poliţiste americane, cum fac eu de 40 de ani) vom constata că nici măcar poliţiştii nu pot fi consideraţi prea prosperi (atunci cînd nu sînt corupţi), iar autorii micilor infracţiuni – nici atît.

În esenţă, e vorba de segmente ale societăţilor mai vechi sau mai recente care nu au integrat decît fragmentar noţiunea de contract, şi care nu s-au dezobişnuit de mica tranzacţie marginală. Iar cînd mari conştiinţe romantice, ca Victor Hugo, ne învaţă să fim indulgenţi cu sărmanii care fură, din disperată sărăcie, o biată pîine, cine sîntem noi să ne permitem rigiditatea cvasi-cadaverică a legaliştilor puri şi duri? În România zisă socialistă, aceste stări reziduale s-au agravat însă exponenţial, în condiţiile în care însăşi ideea de proprietate a fost grav avariată. Pe de-o parte, statul trata cu indiferenţă furtul din avutul personal, iar legile pedepseau mult mai aprig atentatul la proprietatea de stat. Pe de altă parte, la ţară mai ales, oamenii procedau strict invers: nu furau mai mult decît în alte timpuri unul de la celălalt, dar „luau“ (vocabularul furtului, al hoţiei şi al delictului nu era utilizat în acest sens decît de autorităţi) din bunul comun al colectivei – adică al nimănui – ceea ce considerau ei că li se cuvine.

La oraş, o logică similară prezida jaful mărunt, dar constant, din fabrici şi uzine. Şefii voiau linişte, şi deci închideau un ochi, pe care îl mai deschideau din cînd în cînd doar ca să limiteze niţel pagubele. Miliţia avea socotelile ei: prefera la rîndu-i mici aranjamente pentru a putea controla şi îngrădi cît de cît marea delincvenţă, eventual luîndu-şi tainul de la capii mafiilor locale. De altfel, Miliţia, săraca, suferea şi multiple îngrădiri: nu avea voie să recunoască incidentele petrecute în zilele de sărbătoare „politică“ – 1 Mai, 23 August, Ziua „Tovarăşului“ –, să raporteze furturi în cartierele preferate ale nomenclaturii, aşa că bancul cu „trece-l pe Academiei“ era valabil şi dincolo de dificultatea de a descifra numele lui Quinet.

În fine, dar nu în ultimul rînd, Miliţia însăşi organiza, se pare, spargeri de locuinţe la persoanele incomode – disidenţi efectivi sau potenţiali care trebuiau să fie speriaţi, nomenclaturişti care strînseseră cam multe obiecte de valoare, pe care statul nu putea inventa nici un temei legal pentru a le confisca: cel puţin asta mi-a povestit odată o „tovarăşă“ care fusese jefuită de prea multele ei bijuterii şi nu suflase o vorbă către organele abilitate, convinsă fiind că tocmai „organele“ puseseră la cale jaful, la ordin.

Şi dacă le anunţai, totuna: într-o zi de vară, două copile ne-au intrat în casă şi au răscolit prin dulapuri. Bărbatu-meu a prins-o pe una dintre ele şi a chemat miliţia. Au descins, au luat amprente, au făcut o mulţime de gesturi apropriate şi, după mai bine de un an, ne-au comunicat că erau nişte copii care se jucau (probabil de-a hoţii şi vardiştii, fără vardişti). Nu ştiu de ce ne-am mira: mai ales după faimoasa amnistie a lui Ceauşescu din 1987, mult prea multe găinării pe cap de miliţian se adunaseră. Uităm, de altfel, prea adesea că, dincolo de sarcinile specifice – infracţiunile mai mici sau mai spectaculoase –, miliţienii aveau şi datoria de a fi auxiliari ai poliţiei politice: să bată suspecţii în numele acestei nobile instituţii, să disperseze grupurile formate mai mult sau mai puţin spontan pe străzi sau în tramvai, să escamoteze eventuale manifeste şi să-i aresteze pe autorii acestora, şi tot aşa. Cînd să se mai ocupe şi de mărunţişuri? Dacă mi-aduc bine aminte, pînă şi comisarii lui Sergiu Nicolaescu erau cît se poate de îngăduitori cu şmenarii.

După prăbuşirea sistemului, reconstrucţia statului, după aproape 50 de ani de partid-stat, a fost anevoioasă şi a rămas incompletă. Aşa se face că ne-am ales cu o instituţie în aparenţă nouă – Poliţia – populată de aceiaşi eterni miliţieni, care orbecăie încă şi azi între diferitele lor misiuni. Reforma Poliţiei ar putea fi un caz de şcoală dacă am putea afla ceva mai multe elemente concrete, din interiorul acestei instituţii. Dacă n-ar fi decît o singură întrebare la care nimeni nu pare a avea răspuns – de ce e atîta îmbulzeală în fiecare an la admiterea în Academia de Poliţie? – încă ne putem da seama în ce măsură necunoscutele acestei probleme ne limitează filozofarea referitoare la găinari şi destinul lor contemporan. Nici Justiţia nu stă mult mai bine la acest capitol, cum vedem în fiecare zi. Îmi amintesc de o împrejurare de acum vreo zece ani, cînd un amărît care se luase la harţă cu un coleg de navetă şi-i furase în glumă căciula fusese ţinut în arest preventiv vreme de mai bine de un an, ca urmare a deciziei aceluiaşi complet de judecată care hotărîse ca Zaher Iskandarani să fie judecat în libertate.

Dincolo de toate aceste hibe mai mult sau mai puţin balcanice, preromantice sau postcomuniste, e clar că insul se află mereu în faţa unei dileme: plînge de mila bietei bătrîne care fură o pîine – cu condiţia ca pîinea să nu fie a lui; cere indulgenţă pentru minorii-hoţi de maşini doar atunci cînd nu are maşină. Hypocrite lecteur, mon semblable... Ideal ar fi să avem mereu de-a face cu o cumpănă dreaptă, micii infractori să fie pedepsiţi cu măsura cuvenită, clanurile mafiote să fie nu doar decapitate preelectoral, ci chiar dizolvate. După care să avem liniştea pentru a dezbate în ce măsură ne reuşeşte „să supraveghem şi să pedepsim“: dacă sistemul penitenciar şi privarea de libertate în mari colectivităţi de infractori este cea mai bună, cea mai ieftină, cea mai morală soluţie pentru a limita delincvenţa. Dar asta e – cum spunea Kipling – o altă poveste.

Zoe Petre este istoric şi activist civic. Cea mai recentă carte publicată este La Roumanie après 1989 (împreună cu Catherine Durandin; Paris, 2008).