Am stat vreo zece zile într-un mic oraș din Vestul Europei care arată ca o bijuterie. N-am urmărit știrile din România. Când am vrut să văd ce se mai întâmplă în țărișoară, am constatat că se demolează în continuare.
 
În ultimii ani, s-au demolat atâtea clădiri de interes istoric și cultural în București și în alte orașe, încât subiectul a devenit o banalitate. Nu mai trezește reacții, nu mai provoacă indignări. Cu excepția câtorva organizații neguvernamentale sau a unor oameni convinși că merită să lupte până în ultima clipă pentru a salva ce e de salvat, restul societății românești doarme în papuci atunci când sunt distruse case de patrimoniu. Iar primăriile ori guvernul se acund după tot felul de chichițe, interpretând legea cum vor, și își văd de treabă, profitând de nepăsarea generalizată.
 
După ce am stat (ca măsură de igienă intelectuală) câtva timp fără știri din România, când m-am hotărât să revin în actualitatea noastră cea de toate zilele am dat, pe lângă deja plicticoasele frecușuri politice, peste două știri despre demolări. În București s-a mai dărâmat o clădire veche din zona Calea Griviței, iar la Roman s-a demolat casa în care a locuit scriitorul Max Blecher. Asemenea vești mi-au picat cu atât mai prost cu cât mă aflam într-un mic oraș din vestul Europei, care fusese distrus aproape în totalitate în al doilea război mondial, și admiram felul în care s-a reconstruit tot ce se putea reconstrui, iar clădirile noi au fost realizate în spiritul celor vechi. Am mai văzut asta în multe orașe europene, în care preocuparea edililor și a cetățenilor este în primul rând aceea de a păstra tot ce se poate, de a repara și renova edificiile vechi, de a conserva urmele istoriei. Până la urmă, e o chestiune de bun-simț, dincolo de orice teorii sofisticate: oamenii vor să trăiască în comunități, nu în adunături de clădiri puse la grămadă.
 
Citiţi articolul integral pe Blogurile Adevărul.