Fără a-mi fi fost asta intenţia iniţială, ceea ce urmează este un recensămînt al bicicletelor din viaţa mea. Pe cele cu trei roţi, sau cu roţi ajutătoare, nu le pun la socoteală. Bicla primordială a fost, invariabil, un Pegas primit de la părinţi, dar, mai rar întîlnit la cei din generaţia mea, unul cu şa lungă - de fapt eram singurul din gaşca de şcolari de gimnaziu din cartier care avea un aşa velociped. Foarte eficientă pe teren accidentat şi la mersul fără mîini, dar catastrofală la sprint. Mai era ceva ce o transforma în “cea mai bicicletă din lume”: uşurinţa cu care se ridica (şi rămînea) pe o roată. Ce-i drept, pînă am ajuns la performanţa de a stăpîni tehnica, am rămas fără cîteva rînduri de piele pe spate. În plus, era bicicleta cu care puteai încerca orice: de la sărit banalele borduri, pînă la coborît trepte (etaje întregi) sau plonjat, călare pe ea, în apa unui lac – n-a fost foarte inteligent gestul, pentru că în momentul impactului cu apa, şaua cea lungă a bicicletei a strivit orice ţesut moale întîlnit în cale.

Desele mele încercări de a demonstra că bicicleta merge pe oriunde, mai puţin prin locuri asfaltate (sau măcar bătătorite), au făcut ca Pegasul meu să aibă nevoie de un accesoriu aproape permanent: aparatul de sudură. De fapt, în afară de anvelope, toate celelelalte părţi componente ale vehiculului fuseseră atinse sau îmbrăcate în puncte de sudură. Astfel că bicicleta era mai grea cu cîteva kilograme, iar culoarea roşie inţială fusese înlocuită de un gri mat de iarnă bacoviană – astăzi poate asta s-ar chema “custom bike”.

Următoarea bijuterie purtătoare de lanţ şi pedale cu care m-am pricopsit a fost un Treck 3700 nărăvaş, primit de la colegii din redacţia Guerrilla de ziua mea, anul trecut. A fost bicicleta care m-a învăţat, forţat, să nu mai răspund la telefonul mobil cînd sînt călare pe ea (sau să-mi iau un handsfree), sau, dacă răspund, să nu folosesc mîna dreaptă pentru asta, din simplul motiv că mîna stîngă, rămasă pe ghidon, acţionează frîna ce opreşte roata din faţă. Restul...e fizică, plus o pereche de blugi rupţi, din nou epiderma jertfită pe bitum şi un telefon ţăndări. Nărăvaşa mi-a fost alături opt luni, pînă în ziua în care, hotărît fiind s-o priponesc pentru iarnă pe balcon, constat că-şi luase lumea-n cap, cu tot cu lanţul cu care era legată de balustrada din faţa uşii – se poate spune că a fost nepotrivire de caracter!

Cea mai recentă dintre biciclete am primit-o cadou anul acesta din partea iubitei mele, care se săturase să mă tot vadă bălind, în orice hipermarket sau magazin cu articole sportive, în dreptul standului cu produse velo. Este o Leader Axle de munte, foarte robustă (dar docilă), care-mi aminteşte de Pegasul copilăriei, drept pentru care nu ratez nicio groapă, bordură, şantier în lucru sau orice altă capcană nenaturală, făcută de mîna omului în ciuda bicicletelor.
E evident că toate vehiculele astea cu două roţi, pe care am apucat să le călăresc în viaţă, le-am primit cadou. Invenţia asta de secol 19, pe care foarte mulţi o redescoperă acum, are ceva din atributele unui talisman: ca să funcţioneze, trebuie să nu fi dat tu banii pe el!

Bogdan Şerban realizează la Radio Guerrilla emisiunea Guerrilla Logout