E campanie pentru alegerile locale – în caz că n-aţi observat. S-a schimbat legea şi nu mai sînt permise bannere de nu ştiu cîţi metri pătraţi, ci doar afişuţe discrete, toate la fel, de parcă am fi în Elveţia. Specialiştii zic că, pentru locale, cel mai mult contează „mobilizarea alegătorilor” prin discuţii directe.

Pe vremea comuniştilor, asta se numea „munca de lămurire de la om la om” şi era – ca şi acum – la mare preţ. Astăzi însă, oricît ar fi de eficient mersul pe teren, nu se poate totuşi fără mass media. Întrucît – pare-se – partidele stau cam prost cu banii (şi le aşteaptă, la toamnă, şi alegerile cele mari, pentru Parlament), cam bate vîntul şi pe-aici. Există, totuşi, nişte spaţii de emisie pentru emisiuni electorale puse la dispoziţia candidaţilor la radioul public şi la TVR. Pentru că sînt publice (adică ale noastre, ale tuturor, nu?), cele două instituţii sînt obligate prin lege să găzduiască aceste emisiuni. Legea e veche, de pe vremea cînd politicienii se înghesuiau să apară la televiziunea publică, ba chiar s-o stăpînească, dacă se poate, total.

Dacă ar fi după mine, aş schimba legea: de ce să fie obligate organizaţiile publice de media să le dea spaţiu unor politicieni mediocri are să-şi înşire agramatismele şi banalităţile? În mod normal, politicienii ar trebui să lupte pentru onoarea de a fi găzduiţi la radioul public şi la televiziunea publică. Şi, ca să aibă loc acolo, să se poată adresa cetăţenilor, ar trebui să dea măcar un test la limba română. Ascult, de pildă, seară de seară emisiunea electorală de la Radio România Actualităţi. Ascultînd ce spun candidatele şi candidaţii, îmi vine să mă-nchid în casă pînă după alegeri. O suită de banalităţi, clişee, prostioare mici şi prostii mari. Ceea ce ne-am obişnuit să numim „promisiuni electorale” şi să ne ofticăm pe urmă că nu sînt respectate. Dar cred că oftica noastră e greşit orientată. Problema nu e că nu sînt respectate.

În toate democraţiile, între ce promit politicienii în campanie şi ce fac după aceea e o oarecare diferenţă. În democraţiile serioase, diferenţa e explicabilă cu mijloace raţionale: în cele mai multe cazuri se găsesc, adică, nişte motive inteligibile pentru care promisiunile n-au fost respectate. După care alegătorii decid dacă le mai acordă respectivilor votul sau nu. La noi, sînt prea multe promisiuni aberante, ridicole, cusute cu aţă albă, reluate din 4 în 4 ani cu aceeaşi nesimţire (şi cu degetele încrucişate la spate, eventual). Şi alegătorii îi votează tot pe respectivii. În plus, promisiunile sînt făcute atît de fad şi neconvingător, iar discursurile electorale sînt atît de lipsite de imaginaţie , atît de prost articulate, încît ar trebui să ne dea de bănuit de la început. Aud, bunăoară, în emisiunea cu pricina, că o candidată vrea să facă un spital de urgenţă în sectorul ei, a găsit şi terenul. Mi se pare de prost gust să promiţi aşa ceva în contextul nesfîrşitelor scandaluri legate de sistemul sanitar şi cînd ştie toată lumea că în Bucureşti (dar şi în multe alte locuri) nu s-a construit niciun spital în 25 de ani. Altă candidată zice că va gestiona bugetul Primăriei ca pe al propriei familii.

E o comparaţie suficient de proastă pentru a nu o vota pe respectiva: nu, bugetul unei instituţii publice (mai ales că e vorba de Primăria Capitalei) e cu totul altceva decît coşniţa de cumpărături sau (la case mai mari) investiţiile în bijuterii şi în tablouri. Toţi promit, desigur, locuri de parcare, străzi asfaltate, parcuri (că e la modă să te declari „verde”). Rînd pe rînd, îi aud cu romantisme de doi lei despre legătura lor cu localitatea (sau, în Bucureşti, cu sectorul): aici m-am născut, aici m-am îndrăgostit, aici am lucrat ca inginer stagiar, aici mi-am întemeiat o familie etc. Aşa, şi? Orice locuitor a trecut prin toate astea, de ce-ar vota pe una/unul pe motiv că şi-a găsit sufletul pereche în parcul oraşului? Cei care candidează pentru prima dată îşi construiesc discursul pe „ideea” că pînă acum nu s-a făcut nimic, de-acu’ vin ei şi rezolvă tot. Cei care au mai fost primari fac ce fac şi aduc vorba de „continuitate” şi „stabilitate”. Un candidat la un sector bucureştean promite că va crea 20.000 de locuri de muncă, fără să-i pese că un primar nu poate să facă asta, nu-i treaba lui, n-are cum să creeze locuri de muncă (decît dacă face, pe banii lui, vreo 5-6 fabrici mari – dar atunci de ce-i mai trebuie primărie?). Ş.a.m.d.

Pe scurt, problema nu e că ei promit. Problema e că lumea crede. Şi votează cum crede.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.

Fotografie de Marius Georgescu