Nu știu cum reușim, dar de cînd avem alegeri libere trăim parcă sub aceeași zodie a inadecvării electorale. La alegerile generale vorbim de caracteristicile particulare ale candidaților, iar la cele locale de principii generale. Observația se confirmă și acum, cu Marian Munteanu, probabil cel mai mediatizat candidat local din actuala campanie electorală. În dezbatere nu sînt problemele Bucureștiului, la a cărui primărie domnul Munteanu candidează din partea PNL, ci doctrina fostului lider al Pieței Universității, afinitățile lui ideologice.

Suspansul creat în jurul crezului politic al lui Marian Munteanu a apărut chiar din momentul neașteptatului anunț al candidaturii sale și a crescut în intensitate în zilele următoare. S-au scos pe Facebook tăieturi din declarații mai vechi ale lui Marian Munteanu, au apărut informații mai mult sau mai puțin verificabile despre unele acțiuni și spuse ale lui din anii ‘90. Toată lumea comenta și specula, numai Marian Munteanu tăcea. Pînă la interviul de duminică din Mediafax, unde domnul Munteanu a ajuns față în față cu întrebarea seacă: “A fost sau nu Corneliu Zelea Codreanu un criminal?”

Aici, candidatul istoricului partid liberal a dat în bîlbîială, deși fusese rugat să răspundă clar, cu da sau nu. Prima reacție a fost să invoce o instituție la modă și de încredere azi, “justiția română”, care atunci l-a achitat pe fostul lider legionar. Iar la a doua încercare, a invocat istoricii, pe care i-ar aștepta demult să clarifice lucrurile.

Problema pentru domnul Munteanu este că lucrurile chiar sînt clare demult. Corneliu Zelea Codreanu a fost un criminal, care și-a săvîrșit fapta în plină ședință a tribunalului. Achitarea lui nu a însemnat că nu au fost găsite dovezi că a ucis, ci că a ucis aparent în legitimă apărare. Iar istoricii au scris despre asta. Unul dintre ei, profesorul Zigu Ornea, poate cel mai în temă critic al ideologiilor secolului 20, a scris pe larg despre crimele lui Corneliu Zelea Codreanu în cunoscuta sa carte “Anii treizeci. Extrema dreaptă românească“. În fragmentul compact pe care îl redau mai jos, povestea ajunge în toamna anului 1924, cînd, în contextul manifestărilor anti-semite studențești, Corneliu Zelea Codreanu ia inițiativa construirii unei tabere de muncă la Ungheni, în apropierea Iașilor.  

„O echipă de 40 de polițiști, în frunte cu prefectul de poliție C.G. Manciu (mai vechi adversar, ca om al ordinii, al cuziștilor), se deplasează la Ungheni pentru a desființa tabăra de muncă. Întîmpinînd rezistență, Manciu a operat arestări. Codreanu evocă bătăi și umilințe la poliție. Arestații au fost, apoi, eliberați la protestele fruntașilor L.A.N.C., Cuza, Șumuleanu, Bogdan. Codreanu i-a promis lui Manciu că se va răzbuna. Unii dintre foștii arestați îl dau în judecată pe prefect și pe cîțiva subalterni. Se înregistrează, pe stradă, încăierări între studenți și poliție. Procesul are loc la 25 octombrie 1924, Codreanu compărînd în instanță ca avocat. (Absolvise facultatea în 1922 dar Rectoratul Universității a refuzat să-i elibereze o diplomă, considerîndu-l exmatriculat. Codreanu funcționa ca avocat avînd numai o adeverință de absolvire a Facultății eliberată de decanul A.C. Cuza.) Manciu, a declarat apoi Codreanu, s-ar fi repezit asupra studenților aflați în sala de judecată. Atunci Codreanu a scos pistolul, ucigîndu-i pe Manciu și pe alți doi polițiști. Asupra conștiinței viitorilor doi conducători ai legionarismului apasă păcatul omuciderii (Moța asupra lui Vernichescu, chiar dacă asasinatul a eșuat, și Codreanu asupra celor trei polițiști ieșeni). Pentru conducătorii unei organizații politice ce ținea la mare cinste religia creștină ortodoxă, care prevede și interdicția omuciderii, e un păcat greu și o situație aproape ireconciliabilă. După asasinat, Codreanu a fost arestat și, imediat după aceea, și grupul de camarazi cu care fusese încarcerat la Văcărești. Poliția avea informații că asasinarea lui Manciu, departe de a fi fost un act de legitimă apărare cum a fost judecat, era premeditată cu multă vreme înainte. Presa de extremă dreapta, cuziștii întrețineau în jurul procesului o atmosferă încordată. Studențimea cuzistă se agită și ea. Procesul a fost mutat de la Iași la Focșani și apoi la Turnu-Severin. Peste tot, sute de studenți cuziști ocupau sala de judecată ca și tribunalul întreg, exercitîndu-se presiuni extraordinare asupra completului, juraților și a autorităților. Desigur că instanța l-a achitat, în mai 1925, pe Codreanu, considerat fiind în legitimă apărare. Toleranța încuraja răzvrătirea. Așa s-a constituit convingerea legionarilor că-și pot face singuri dreptate, deasupra și împotriva autoritățilorși a justiției.” (Z. Ornea: Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, 1995, pp. 288-289).

Dincolo de considerațiile profesorului Ornea, cu care domnul Munteanu poate fi sau nu de acord, este atestabil că însuși Corneliu Zelea Codreanu și-a recunoscut crimele. În așa context, lui Marian Munteanu îi rămîn doar două opțiuni: ori habar n-are de istoria unei ideologii față de care își manifestă interesul și/sau simpatia, ori știe despre ce a fost vorba și implicit aprobă, din moment ce nu îi admite public și deschis latura criminală.

Am spus însă că la locale contează mai puțin doctrina și mai mult proiectul cu care vine un candidat la primărie. Și dacă din punct de vedere ideologic candidatura lui Marian Munteanu nu e ofertantă, poate că ideile sale pentru a locui mai bine în București sînt valoroase. Dar în interviul citat, Marian Munteanu trîntește din nou cu bîta-n baltă.

„Haideţi să vorbim şi de lucruri specifice. Una dintre problemele mari ale Bucureştiului este traficul. Aveţi vreun plan în privinţa traficului?

M.M.: În ceea ce priveşte soluţiile concrete, sigur că o să vin foarte curînd…să ştiţi că  am să preiau foarte mult din planurile deja gîndite, pentru că s-a muncit în Partidul Naţional Liberal şi eu nu am de gînd, niciodată în viaţa mea nu am de gînd să resping ceva pe care l-a făcut altul şi dimpotrivă îi voi recunoaşte meritele. Nu înseamnă că dacă l-a gîndit, să spunem, domnul Orban sau domnul Buşoi, doi oameni absolut remarcabili, care s-au străduit în chestia asta şi ideile lor sînt bune şi multe sînt foarte bune, eu nu o să le susţin, o să le susţin cu toată deschiderea şi, ca să spun aşa, eu sper ca ei să fie primii invitaţi, în momentul în care acele lucruri se realizează, să se bucure.”

Este remarcabil cum candidatul la primăria celui mai mare oraș din România, propus de unul dintre cele două partide majore din țară, recunoaște senin că nu are soluții concrete pentru traficul din capitală și că atunci cînd le va prezenta, ele vor fi o compilație a planurilor candidaților efemeri de dinaintea lui. Aș admira o astfel de onestitate dacă nu aș ști cît risc înseamnă o așa ignoranță pentru locuitorii Bucureștiului. Dar dincolo de acest aspect, există o veste proastă pentru domnul Munteanu. Nu am găsit prea multe compatibilități între planul domnului Bușoi privind traficul (mai detaliat și mai articulat, pentru că a candidat mai mult) și cel al domnului Orban. Ceea ce poate însemna și că la nivel de partid poate nu s-a muncit așa unitar cum lasă să se înțeleagă domnul Munteanu.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Mediafax