Nu ai nevoie de un spirit de observație prea ascuțit ca să constați că alegerile din iunie 2016, deși încă nu au avut loc, s-au remarcat deja prin două caracteristici care trec drept inedite și/sau istorice. Este vorba de avalanșa “candidaturilor penale” și de recursul partidelor la candidații-jurnaliști.

Sînt de notorietate cazurile unor primari din București dar și din țară care insistă să apară pe buletinele de vot deși au dosare penale, în marea lor majoritate pentru corupție. Cîteva nume pe care mi le amintesc în acest moment: Cristian Popescu Piedone, fost primar la sectorul 4 din București, Robert Negoiță, de la sectorul 3, Marian Vanghelie, fost primar la sectorul 5, Lia Olguța Vasilescu, fost primar al Craiovei, Tudor Pendiuc, primar la Pitești sau Cătălin Cherecheş de la Baia Mare, aflat în arest preventiv pentru un flagrant de luare de mită. La aceștia se adaugă zeci sau poate sute de candidați mai mici la posturile de consilieri locali. La București de exemplu, deși suspectați de DNA că au luat mită de la compania locală de apă, mulți consilieri vor un nou mandat.

Deși în general independenți, candidații-cu-dosar par să fie priviți cu simpatie de partidele politice. În fond, decizia președintelui celui mai mare partid din România de a rămîne temporar la conducerea PSD, deși a fost condamnat definitiv, este din aceeași familie a candidaturilor cu tinichea penală de coadă.

Despre candidații-cu-dosar s-a spus fie că sînt nerușinați, fie că sînt încăpățînați, fie că sînt sfidători. Dar dacă îi asculți cu atenție, există ceva în comun la toți: convingerea că sînt victime ale unui flagel care macină țara și care poartă numele DNA. Am remarcat o încercare a unor politicieni, din ce în ce mai numeroși, de a antagoniza DNA-ul, prezentat drept instrument de epurare încă politică, dacă nu deja economică și chiar etnică, și familiile celor urmăriți de DNA (ai căror membri ar ajunge la patru milioane, după cum număra un alt client de seamă al DNA-ului). Așa că din punctul lor de vedere, la aceste alegeri va fi vorba și de cîte voturi strînge indirect DNA-ul. „Ori noi, ori DNA-ul!”, este de fapt miza acestor alegeri de care se agață candidații-cu-dosar.

Fenomenul înscrierii în alegeri a primarilor urmăriți penal poate avea o explicație psihologică simplă. Perioada acestor alegeri s-a suprapus peste un vîrf de activitate al DNA. Alta era anti-corupția acum patru ani, la localele din 2012, și alta e acum. Politicienii și cei din anturajul lor sînt însă setați pe un nou mandat, obținut eventual prin aceleași vechi mijloace dubioase (vezi cazul fostului candidat PNL Ludovic Orban). După ce au primit lovitura de la DNA în plină figură, unii dintre ei totuși se ridică abulici și vor să boxeze în continuare, deși tehnic vorbind sînt knockout. Numai că în final prosopul nu poate fi aruncat de nimeni, în afară de o decizie definitivă a justiției sau de alegători.

Un spectacol la fel de îndoielnic dau și așa-zișii ziariști deveniți candidați cu acte ai partidelor. Sînt cazurile lui Robert Turcescu, Gabrielei Firea și Laurei Chiriac, a căror notorietate s-a constituit aproape exclusiv la televizor. La ele se adaugă zeci de alte cazuri de „ziariști” care candidează în țară. O listă aparent completă a acestora a făcut ziarul Adevărul, pe 28 aprilie: aproape că nu există județ în care să nu candideze un „ziarist”. Convertirea de la „obiectivitatea jurnalistică” la propaganda de partid nu este chiar o noutate; înaintea celor menționați au fost nume cel puțin la fel de celebre, cum ar fi Traian Ungureanu sau Sorin Roșca Stănescu.

Știu că există calcule și opțiuni personale care te pot face să încerci să schimbi ceva în viața ta, și de ce nu, poate și în viața orașului și a țării în care trăiești. Dar nu pot să nu constat iarăși că există multă promiscuitate în apropierea dintre presă și politică, și că percepția că presa are același grad de (ne)încredere publică ca și partidele nu are cum astfel decît să se confirme. Și mai fac un raționament: fără încredere publică, jurnalismul nu poate apărea și supraviețui. Și atunci să nu ne mire că presa ajunge să se reducă la clickuri, show-uri, horoscoape și revelații din trecutul dacic.

În rest, și alegerile locale din acest an au caracteristica tuturor scrutinurilor de după 1989: inflația de candidați. Eu nu cred că toți candidații cred că au șanse. Nu pot să cred că cunoscutul și rafinatul analist politic de pînă mai ieri, astăzi candidat al unui partid-fantomă, a ajuns în așa hal încît să nu vadă că nu are nicio șansă. Oricît de ciudat mi-a apărut Robert Turcescu acum aproape doi ani, cînd trăia și lansa revelații la televizor, nu pot să cred că nu își dă seama că are zero șanse să ajungă primar al Bucureștiului. Și aș putea continua cu exemplele. Și nu mă întreb de ce totuși candidează. Poate se gîndesc că au ceva de cîștigat sau poate au pur și simplu o altă pasă mistică, treaba lor. Oricum, dreptul formal îl au, ca și candidații-cu-dosar.

Dar îmi permit să întreb: de ce continuăm să cheltuim pe candidaturi nule? Panourile stradale, afișele electorale, aparițiile publice - toate costă. Pînă și privitul meu la ele costă. Chiar ni le permitem, așa, la scara societății? Nu putem deveni mai pragmatici în această privință? Mă uit la americani, pentru că asta e, în general anii alegerilor la ei au coincis cu ai noștri. Acolo se cerne și se tot cerne cu mult timp înainte pînă să ajungi să fii candidat. Candidații la candidatură renunță cu un an înainte de alegeri, dacă văd că nu au șanse. Cine să plătească un loser? Chiar nu au timp, bani și nervi pentru așa ceva. Dar noi se pare că avem. La așa ceva sîntem largi la pungă, de ani și ani de zile.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.