Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? În ajun de Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori de dragoste și dor. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. (C. Ş.)
Dragă M.,
Am văzut mulți oameni zdrobiți în ultima vreme. Și eu însumi am fost pe punctul de a fi zdrobit. În realitate, tot ce e lucru material aici — de la clădiri pînă la oameni — e distrus, lăsat în paragină cu bună știință.
E deja a treia vară de cînd nu ne-am mai văzut și vîntul bate de seară, ca o inimă neprotejată, bate acum cît pentru anii în care am așteptat să te revăd. Zi după zi am stat la un job distrugător de suflete, cu spatele încovoiat; am stat ani întregi să documentez și să repar ceea ce alții distrug în cîteva zile, iar tot ce mi-a mai rămas acum e un spate încovoiat.
Dar nu, nu vreau să mă plîng. Îți scriu pentru că vreau să-ți spun, în primul rînd, că am devenit, între timp, un prost. Sau am fost dintotdeauna și-abia acum mi-am dat seama. Nu vreau ca ce spun să mă compromită în vreun fel, așa că prefer să fac pe prostul. În al doilea rînd, vreau să știi că am început să mănînc carne din nou. Prima dată s-a întîmplat într-un restaurant din Paris: am plătit o jumătate dintr-un salariu minim pe economie pe o bucățică de pui la cuptor, lîngă care s-au așezat poetic niște ierburi rupte parcă pe furiș. Momentul a fost documentat pe Facebook și dezbătut pe larg de oamenii care încă-mi mai dau atenție. Nu am simțit nevoia să mănînc carne, recunosc; în schimb, am simțit că e timpul să fiu în rînd cu oamenii. În rest, strîng multe fotografii cu mine cu mine, particip entuziast la evenimente cu oameni care nu-mi plac și mă plimb fix prin orașe europenele supraaglomerate, costisitoare și împuțite: sînt și eu la fel de fericit ca toți ceilalți.
Dar n-aș mai fi fericit aici dacă fiecare moment ce merită menționat nu ar mai fi documentat și dezbătut pe larg. Îmi este teamă să nu fiu și eu— la rîndul meu, zdrobit.
Sper că tu ești mai bine și că-ți dorești, la fel ca mine, să ne revedem; să ne mai plimbăm aiurea cîte o jumătate de oră pentru vîntul de seară din plină vară. Să ne întoarcem acasă, obosiți, și să ascultăm, în răcoarea nopții, muzică. Iar apoi, s-o luăm de capăt, fără vreun rost anume. Am auzit că lumea ta e mai reală ca cea de-acum: străzile noaptea, pregătirea cinei, sexul de dinainte de pregătirea cinei și sexul de după. Nu ne vom inventa distracții și vom avea un copil pe care-l vom crește frumos. Și nu vom face nici pe proștii.
Într-o zi, sper că peste mulți ani de-acum încolo, o să-ți fac o surpriză: o să mor și eu și poate ne vom vedea din nou.
