Cînd am păşit pentru prima oară în Suedia urbană, la Göteborg, am comis greşela, în inocenţa mea, să merg pe banda destinată bicicliştilor. Am apucat să fac doar cîţiva metri: un pieton mi-a atras atenţia, cu voce ridicată, că sînt vinovată de o grosolănie gravă faţă de regulile traficului civilizat. Am observat, cu coada ochiului, că, din maşinile oprite la semafor, şoferii mă priveau şi ei cu reproş.
„Aici, biciclistul e regele şoselei. El are prioritate, legală şi morală. Nu şoferii, nu pietonii.” Gunnar, profesor la liceu, explică sentimentul scandinav al spiţei în timp ce îşi poartă bicicleta la subraţ, într-o zonă exclusiv pietonală. Deşi dintr-o familie înstărită, nu are maşină. Nici nu vrea să-şi cumpere: e poluantă şi îţi dă bătăi de cap. Dacă are nevoie, îşi închiriază una, mai ales în timpul concediilor în străinătate.
Din loc în loc, găseşti spaţii pentru închiriat sau parcat biciclete. Pe două roţi se plimbă, se duc la cursuri, la cumpărături, la serviciu (inclusiv boşii şi parlamentarii), îşi scot copiii în parc, merg la întîlniri - de afaceri sau amoroase, club, party-uri, bibliotecă. Maşina nu are legătură cu status-ul. Femeile cele mai frumoase se plimbă pe bicicletă, care le pune în valoare formele mai bine ca orice autoturism ultimul răcnet. Dacă ar fi trăit în Nord, Moni Columbeanu ar fi fost avatarul Miţei biciclista. Cei care se laudă cu maşinile scumpe sînt, de obicei, imigranţii: din motoarele de lux, spre stradă răzbat ritmuri arabe, rap sau raeggeton latino.
A venit vacanţa de vară. Gunnar nu pierde timpul: s-a oferit ca voluntar la spital, pentru testarea unui tratament în domeniul sclerozei în plăci. „Îmi place, e ceva deosebit. M-am săturat de aceleaşi plecări în străinătate.” După care se urcă, relaxat ca un yoghin, pe bicicletă.
