(Apărut în Dilema, nr. 470, 15 - 21 martie 2002)

În afară de Nabucodonosor, Duducuţa şi Carmen - cai pe care i-am încălecat la regimentul meu de cavalerie şi de care am avut grijă şi ca grăjdar, ei acceptîndu-mă numai după ce mi-am spart cu fiecare cîte o pereche de ochelari, fie în galop, pe cîmp, fie în manej la "schimbarea în diagonal a dîrlogilor", expresie care pentru mine, încă şi azi, sună la fel de somptuos ca extragerea unei rădăcini pătrate şi la fel de enigmatic ca nevinovatele Ecoseze ale lui Beethoven -

mai am cîţiva cai de neuitat, de parcă aş fi copilărit cu ei, de parcă am fi făcut armata împreună sau am fi petrecut o noapte întreagă cu Holstomer, bătrînul armăsar povestit de Tolstoi cu o asemenea minuţie încît Turgheniev îi spusese: "Lev Nicolaevici, cred că dumneata ştii ce simte şi un cal!".

Primul dintre aceşti "stranieri" este Mill Reef, cel care a cîştigat în acelaşi an, 1971, derbiul de la Epsom, cam pe vară, şi cursa "Arcului de Triumf", toamna, la Paris. Un geniu, cum îl numea fără jenă unanimitatea care e ceva mai largă - cu două litere - decît umanitatea.

Ducea, de altfel, o viaţă princiară: orzul îi venea din Canada, orz canadian, căci cel scoţian, din preajma sa, îi displăcea; un cofetar londonez îi doza bomboanele din lămîie şi miere, supte după toaleta de seară; dormea sub un baldachin cîte 15 ore, într-o tăcere de templu; se deplasa într-un Boeing 707 însoţit de un antrenor, de un băiat de grajd, de un cizmar, de un medic şi de un secretar personal. Plus potcovarul care avea într-o valiză zece perechi de potcoave din aluminiu pe care se bătuseră iniţialele M.R.

În 1972, Mill Reef şi-a rupt din nimic piciorul stîng de dinainte, într-o plimbare de sănătate, cum i-am zice noi, turfiştii, acelui trap uşurel de dimineaţă alternat, din cînd în cînd, cu un galop zburdalnic. Dacă ar fi fost un simplu cal, un glonţ i-ar fi fost de-ajuns ca să nu se chinuie pe trei picioare. Dar de la el se aşteptau urmaşi - la fel de importanţi ca performanţele - urmaşi care din burta mamelor respective ar fi făcut milioane. Aşa că l-au operat urgent şase medici, dintre care unul venit de la München direct de la Olimpiadă. Operaţia a durat cinci ore - patru fracturi puse în ghips! - iar convalescenţa a fost, de asemenea, superbă: mesaje de simpatie l-au înconjurat, rînduri-rînduri, din cele patru vînturi; în fiecare zi secretarul său a primit sute de telegrame cu urări de bine, mandate poştale tandre cu sumuşoare necesare pentru cumpărarea ouălor, mîncarea sa favorită, aşa cum o ştia o lume: ouă crude amestecate cu furajul. Un băieţel i-a trimis 10 cenţi. Un anonim i-a expediat un morcov.

Mill Reef a fost pentru mine dovada irefutabilă că metempsihoza poate avea loc şi pe pămînt - nu trebuie să mori pentru a trăi un alt destin decît cel certificat din staul. El păstrase doar aparent trăsăturile unui cal, în fond era un om celebru, un om extraordinar - adică de ce caii nu ar avea dreptul la metempsihoză, devenind prinţi, regi, miliardari? Mill Reef mi-a dat curaj într-o perioadă grea a vieţii mele de biped, cînd mă încercau fel de fel de gînduri cărora nu le pun vreun adjectiv, preferînd - cu o minimă discreţie - să mă explic.

În zilele convalescenţei lui, un scriitor francez - nu-i dau numele, îl adoram... - îşi trăgea un glonţ în gură, hotărît să nu vieţuiască orb; o scrisese din timp: "mă voi sinucide dacă viaţa mea nu va fi demnă de mine". Oamenii din jurul meu au rămas consternaţi de gestul său - şi pe bună dreptate: foarte puţini scriitori îndrăznesc să facă ceea ce au scris.

Atunci m-am gîndit că dacă aş fi Mill Reef, aşa cum mi-o doream arzător, după ce m-aş face bine, m-aş dezgusta repede de montă, nu m-aş înmulţi prin mai mult de doi mînji şi m-aş mulţumi să mă fac scriitor consecvent cu mine însumi; căci pentru a fi scriitor consecvent cu sine însuşi e necesară tocmai energia cîştigătorilor de derbiuri. Să scrii exact ce crezi ţine de puterea cailor fabuloşi. Recunosc că aveam o logică trasă de păr. Şi ce-i cu asta?

În anul acela am scris primele nuvele cît de cît valabile pînă azi, avînd ceva din farmecul şi tenacitatea adăpoiului de dimineaţă, cînd treceam cu găleata pe sub burţile cailor mei, să le dau apă, simţindu-le vibraţia, ca în aşteptarea unor bomboane cu lămîie şi miere de către un copilaş răsfăţat. Mult mai tîrziu am aflat de la Márquez că unui scriitor bun i se cere, în primul rînd, puterea de a sta 8 ore pe scaun, lucrînd ca un funcţionar de bancă. Mi se pare puţin; eu rămîn la energia lui Mill Reef.