Alegerile din 1946 la Radiodifuziunea Română: Tradiția propagandei (I)
August 1940. În urmă cu o lună, statul român pierduse Basarabia; peste o lună, urma să piardă și o parte din Ardeal. Regele Carol al II-lea își găsea însă timp să discute cu directorul general al radioului, Vasile Ionescu, o nouă lege a Radiodifuziunii Române, una dintre cele mai mari companii de presă din țară la acea vreme, ca număr de angajați. Episodul este povestit de Vasile Ionescu în memoriile sale. Potrivit lui, regele dorea să introducă politica printre ariile de competență ale radioului (alături de educație, informare, culturalizare și divertisment). Vasile Ionescu însă manifestă reținere. Dacă facem din radio o tribună politică, i-ar fi comunicat el regelui, ”instituţia va fi obligată să pună microfonul la dispoziţia oricui, pentru a-şi susţine punctul de vedere politic”. Carol l-a privit în ochi și după o mică pauză, i-a spus: „Ai dreptate!” Aparent, radioul scăpase de corvoada echilibristicii politice. Dar în scurt timp, cu sau fără lege, nu va mai avea această opțiune, ci doar datoria executării ordinelor politice.
Șase ani mai tîrziu, în plină campanie electorală pentru alegerile din 1946, radioul abundă în propagandă politică în favoarea blocului guvernamental. Prezenţa în programe a mesajelor politice contrastează cu prestația radioului de la ultimele alegeri libere interbelice, cele din 1937. Singurul efort pe care l-a făcut atunci pentru a-și adapta programul la campanie a fost să prelungească emisia pînă tîrziu în noapte, în ziua alegerilor, pentru a anunța rezultatul. Dar nu este pentru prima oară cînd emisiunile sînt folosite de propaganda politică, cu toată rezoluția lui Carol al II-lea. Primii care s-au folosit de radio pentru a-și propaga ideile au fost legionarii, în lunile în care au fost la putere între sfîrșitul lui 1940 și începutul lui 1941. Ei au fost urmați de regimul Antonescu, care a avut însă argumentul campaniei militare împotriva URSS. Dar cei ce au perfecționat subordonarea politică a radioului au fost comuniștii. Iar procesul a început încă din primele zile de după 23 august 1944.
„În fiecare țară ocupată, autoritățile sovietice au instalat comuniști locali de încredere la cîrma celei mai puternice forme mass-media: radioul”, scrie Anne Applebaum într-o carte despre sovietizarea Poloniei, Ungariei și Germaniei de Est. Scenariul s-a verificat și la București. Scînteia a declanșat în toamna lui 1944 o campanie susținută de compromitere a directorului Vasile Ionescu, iar numele „comunistului local de încredere” va fi în cazul României compozitorul Matei Socor, ilegalist comunist, despre care Pavel Cîmpeanu a scris că l-a văzut spînzurat de mîini la Caransebeș, unde fusese încarcerat de regimul Antonescu. „Nu pot fi toleraţi la microfonul ţării”, scria Scînteia în noiembrie 1944, „criminali de război de teapa lui V.I. Ionescu, G.D. Mugur, directorul programelor, care au pe conştiinţă toată campania de aţîţări antisovietice din timpul războiului, ajutoarele sale N. Rădulescu, agentul lui Killinger şi Kohlhammer la microfon, şi Dem. Teodorescu, autorul jurnalelor vorbite din timpul războiului”. Matei Socor e instalat la șefia radioului la două zile după preluarea puterii de către guvernul Groza, iar primul val al epurărilor ajunge în radio în iunie 1945, cînd 24 de angajaţi sînt daţi afară „definitiv“, iar alți 14 „temporar”. Personalul și atmosfera erau astfel pregătite și în radio pentru o campanie electorală satisfăcătoare pentru partidele de guvernămînt.
Două sînt momentele de inflexiune – respectiv 23 august 1944 şi 6 martie 1945 – în politica editorială a radioului din perioada imediat postbelică. Ele sînt parţial reconstituibile prin documentele scrise păstrate în arhiva radioului: articole şi conferinţe citite la microfon, ştiri, desfăşurătoare de emisiuni, scenarii de teatru radiofonic, comunicate. În ansamblu, anul 1944 este unul sărac în astfel de documente de arhivă păstrate, comparativ cu anii precedenţi, dar şi cu cei care urmează.
Structura programului radio dintr-o zi obișnuită arată că pe lîngă conferințele menționate, emisiunile informative (sau „emisiunile vorbite”, cum li spuneau, pentru a le deosebi de cele muzicale) mai aveau o componentă importantă: buletinele de știri. Știrile sînt definitorii pentru linia editorială întrucît măcar ele nu ar trebui „să impună idei, ci să le expună”, după cum zicea Richard Hillard, administrator vremelnic la radio, pe 1 ianuarie 1945. Însă raportarea buletinelor de știri la campania electorală este mult mai greu de reconstituit decît în cazul conferințelor. Fragmentele de Radio-Jurnal care au supraviețuit în arhivă sînt prea puține pentru a da o imagine asupra politicii editoriale. Cu alte cuvinte, în lipsa textelor – și cu atît mai mult a înregistrărilor – nu știm ce conțineau buletinele de știri din epocă. Cu toate acestea, am întîlnit o excepție. În dosarele de emisiuni există mai multe texte (în limba română) ale Jurnalului în limba bulgară, difuzat zilnic, de luni pînă duminică, de la ora 9.00 la 9.05. Este cea mai veche piesă de arhivă cît de cît completă, în limba română, din ceea ce radioul, începînd cu anii ‘30, transmitea ca emisiune de news and current affairs, cum i s-ar spune astăzi.
(va urma)
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Puia Rebreanu la microfonul știrilor radio, cca. 1935. Sursa: Arhiva Scrisă SRR.
