9 luni de terapie
„Ce este societatea civilă?”; „Avem societate civilă?”; „Ce fac ONG-urile din România?” – sînt doar cîteva întrebări la care rubrica de faţă, o rubrică realizată în parteneriat cu Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, va căuta, săptămînal să dea răspunsuri.
„Puiule, ce alegi, nenorocita aia de sticlă de pe masă sau pe noi?”, îl întreabă soția din uşă, în timp ce Richard termina încă o sticlă de tărie. Nu era singura din ziua aceea şi cu siguranţă nu avea de gînd să se oprească. Pentru că „în clipa în care ajungea în corpul său un strop de alcool, nu se putea opri pînă nu obţinea efectul dorit”. Și obişnuia să bea pînă cînd „i se rupea filmul” sau cheltuia toţi banii. Avea treizeci și cinci de ani, era căsătorit de unsprezece ani și locuia în Cluj împreună cu soția și cei trei copii. Pentru el, beţia era ceva normal, pentru că alcoolul este „boala negării şi a minimalizării”.
La zece ani Richard era supărat că tătăl său bea. Îl deranja stresul de acasă și își spunea că nu se va apuca de băut niciodată. Cînd a picat examenul de admitere la liceu, s-a angajat ca ospătar. „Acasă alcool, la serviciu alcool, deci”. Era un băiat foarte timid, care nu vorbea nici cu fetele nici cu băieții. Ca să capete curaj cînd vorbea cu fetele, măcar, cei mai mari l-au sfătuit să bea „cincizeci de ceva” înainte de întîlnire. În timp, a crescut toleranța la alcool și lucrurile au evoluat. De la cincizeci la o sută, apoi la o sută cincizeci... La șaptesprezece ani era alcoolic.
La scurt timp după acel moment a urmat divorţul, iar soţia și copiii s-au mutat de acasă. A început o perioadă de „declin puternic”, în care Richard a pierdut tot. Lucra ca lăcătuş mecanic şi, deşi era „un bun meseriaş”, din cauza băuturii i-au desfăcut contractul de muncă. În următorii ani, principala preocupare a fost să îşi facă rost de bani pentru băutură şi ţigări. Şi pentru că oportunităţile nu erau prea dese, a vîndut garsoniera în care se mutase, o garsonieră cumpărată cu banii primiţi dintr-o moştenire de familie. Următorii trei ani a dormit într-un cort, pe malul Lacului 3 din Gheorghieni. Era „aurolac cu acte în regulă”, cum spune el, mînca din containere şi îşi petrecea toată ziua pe străzi. Cînd cineva a dat foc cortului în care locuia, a rămas fără acte şi fără toate lucrurile pe care le avea.
Un prieten l-a ajutat atunci să se mute la sanatoriul din Săvădisla. Era un „caz social”, locuia acolo, avea grijă de bolnavi şi de altele ce se mai găseau de făcut prin sanatoriu. De două ori pe zi, se îmbăta cu spirt sanitar. După 2 ani, au venit în vizită la sanatoriu un grup la Asociația Filantropică Medical-Creștină Christiana din Cluj. Veniseră să le vorbească despre programul de recuperare pentru persoanele dependente de alcool Sf. Dimitrie Basarabov. A participat la prima întîlnire, a citit cartea pentru alcoolicii anonimi primită de la ei și de a doua zi a renunțat la băutură.
A continuat să meargă la grupurile de suport organizate de asociație la sanatoriu și pentru că motivația lui era puternică, la scurt timp, au început să îl aducă la Cluj de două sau trei ori pe săptămînă pentru a urma programul de recuperare. După 9 luni de consiliere și terapie prin programul Minnesotta și-a găsit un loc de muncă, s-a reîntors în Cluj şi şi-a scos certificat de naştere şi buletin noi.
Viața lui Richard poate fi cuprinsă în întregime doar într-o carte. Cei de la Asociația Chistiana spun despre el că „este un fenomen”. A reușit să se recupereze dintr-un punct în care oricine ar fi spus, probabil, că nu mai are nici o șansă. În ziua în care l-am sunat, Richard se pregătea să intre într-o întîlnire a alcoolicilor anonimi, unde sărbătorea cei zece ani de cînd nu a mai consumat acool. A mai fost doar un episod de recădere, din care a revenit însă foarte repede.
Lucrează acum la Asociația Sf. Dimitrie, în proiectul „Merit o şansă!”, un proiect pentru persoanele dependente de alcool şi alte droguri, finanțat prin Programul de Cooperare Elvețiano-Român. Împreună cu alți colegi, organizează întîlniri cu angajații a cinci instituții și companii din Cluj, înscrise în program, prin care prezintă riscurile consumului de alcool și pașii prin care o persoană dependentă poate renunța la consum. Pentru că alcoolismul „este ca o boală cronică”, care, de fapt, nu se vindecă niciodată. Sînt companii care au înțeles că este mai bine să acorde atenție persoanelor dependente de alcool decît să ignore sau să ascundă situația lor. Există locuri de muncă unde băutura „este singura metodă prin care unii angajați pot face față”. Lucrul în canalizări, cu gunoaie, în construcții sau în condiții periculoase sau greu de suportat se pare că determină unele persoane să consume mai mult alcool. Programele de consiliere și grupurile de suport îi pot ajuta să se recupereze.
La Săvădisla, Richard s-a întors între timp, ca să organizeze grupuri de suport pentru persoane dependente de alcool. Recuperarea, spune Richard, înseamnă un nou mod de viață. Acum, se trezește zilnic la ora șase dimineața, vorbește cu multă lume despre recuperarea din dependenţă și se simte bine așa. În timpul perioadei de recuperare „și-a îmbunătățit relația cu Creatorul”. Deși „nu e un practicant ortodox”, se roagă în fiecare zi să îl ajute să nu mai bea astăzi. Nu-și propune niciodată să nu mai bea toată viața, căci „e un gînd greu de suportat”. Știe că dependența de alcool nu se vindecă, „este ca o boală cronică, cu care mergi pînă în mormînt”. Spune însă că în fața ei, acum, nu mai e singur. Alături de el sînt „grupurile de suport și Creatorul”.
