Cea mai de preț moștenire pe care ne-a lăsat-o un om din secolul al IV-lea, Efrem pe numele său, zis Sirul, pentru că s-a născut și a trăit prin părțile siriene ale Mesopotamiei, este o rugăciune care se rostește mai ales în aceste zile. Scurtă, cum ne place nouă, celor de azi, și de o forță excepțională. Iată:

"Doamne și Stapînul vieții mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie; iar duhul curăției, al gîndului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii Tale! Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat ești în vecii vecilor. Amin."

Glosele pe marginea acestor cuvinte ar putea acoperi biblioteci întregi. Nu-i de mirare, căci această rugăciune sintetizează întreg creștinismul. Dar nici o teologhisire, nici un eseu și nici o prelegere în marginea acestei rugăciuni nu poate egala înțelegerea ei din interior. Rostiți-o și veți vedea...