Luni. Smochinul fără roade și templul plin de bani

În această seară, la Denie, se va evoca pilda smochinului neroditor. În ceea ce mă privește, prefer varianta din Evanghelia lui Marcu, pentru că episodul în care Isus blesteamă smochinul ne este povestit în împletire cu cel în care îi alungă pe mercantili din templu. Evanghelistul Marcu a fost nu doar primul în ordine cronologică, dar și cel dîntîi în privința meșteșugului epic, după părerea mea. Opțiunea de a împleti firele narative ale celor două episoade cristice nu doar că adaugă un plus de calitate literară, ci îmbie și la privirea acestora într-o perspectivă unică, ceea ce conduce la o înțelegere anume.

Marcu ne se spune că, de dimineață, Isus a plecat din Betania cu cei doisprezece. Îi era foame. S-a apropiat de un smochin plin de frunze (adică un smochin care, de departe, vădea semne de rod), dar a văzut că nu poartă fructe pentru că, precizează Marcu, nu era timpul smochinelor. Atunci, Isus a zis smochinului: „De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănînce”. Au intrat în Ierusalim, au mers la templu și acolo Isus „a început să dea afară pe cei ce vindeau și pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vînzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu.” Le-a reproșat acestora că au transformat casa de rugăciune, Casa Lui, în peșteră de tîlhari. Cu acest episod consumat, a sporit teama „arhiereilor și cărturarilor” față de El și de învățătura lui. Seara, au ieșit din Ierusalim și, revenind dimineață, ucenicii au văzut că smochinul cu care vorbise Domnul în dimineața precedentă se uscase din rădăcini. Petru I-a atras atenția, uimit. Isus a răspuns: „Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă, toate cîte cereți, rugîndu-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar cînd stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre”.

Episodul din templu conexat cu episodul „blestemului smochinului” ni-l arată pe Isus furios. Niciodată pînă la răstignire nu va mai fi așa și niciodată înainte nu a fost așa. Rapid, ar fi două explicații, ambele cu bătaie lungă. Prima, că Isus a trebuit să fie pentru o dată furios ca să ne indice că Dumnezeul Noului Testament, blînd, iertător, iubitor și bun, este același cu Dumnezeul Vechiului Testament (mai dur și mai răzbunător) și nu și-a pierdut nimic din capacitățile punitive. În plus, dacă aceste două episoade nu ar fi existat, ar fi existat pericolul real de distorsionare a învățăturii cristice. S-ar fi putut crede că iertarea este necondiționată și infinită, așa că e liber la păcat pentru că oricum, la Judecată, Dumnezeu e bun, atotiubitor și iartă. Iar oamenii, știindu-le firea, așa s-ar fi grăbit să înțeleagă creștinismul și ar fi trăit, veseli și fără conștiință, în consecință. Blestemul smochinului și alungarea banilor din templu ne arată că creștinismul nu este o blegeală anemică și etern surîzătoare, că dragostea Lui pentru noi nu este un infinit cec în alb prin care se convertește automat orice păcat în iertare. Isus vorbește despre importanța extraordinară a iertării, dar după ce face curățenie în templu. Nu e firesc să lași răul să se perpetueze și să-i ierți pe cei care îl produc. E firesc să oprești răul și apoi să-i ierți. 

Pe de altă parte, îmi place să văd în aceste episoade și altceva: manifestarea laturii umane a lui Dumnezeu întrupat. Cine nu simte o frustrare cînd are nevoie de ceva (smochine cînd îi e foame) și cel de la care se așteaptă să îi satisfacă nevoia în mod normal (smochinul) nu o face? Evident, mențiunea evanghelistului că nu era sezonul smochinelor este esențială. Isus nu are ceva cu smochinul ca atare (există proști care interpretează acest episod ca pe o agresiune a lui Isus împotriva naturii și a ritmurilor ei sau ca pe o cruzime irațională a Mîntuitorului – „ce-a avut, domnule, cu bietul smochin?”), ci are de transmis un mesaj. Este o parabolă care s-ar putea exprima într-un enunț cu reciprocă la fel de adevărată: dacă nu rodești pentru El, nu poți rodi pentru nimeni altcineva, dar și dacă rodești cu adevărat pentru cineva, este un rod și pentru El.

Mai departe,  răspunzînd direct uimirii lui Petru: „Învățătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat”, Isus a abordat din nou, frontal, tema credinței și a încrederii – spun „tema” și nu „temele” pentru că credința și încrederea sînt, de fapt, unul și același lucru. Faptul că oamenii le simt separat este o aberație sufletească. În mod normal, nu poți să fii și credincios și suspicios în același timp. În mod anormal, noi credem că putem. Isus ne îndeamnă să avem încredere cînd ne rugăm, căci credința împlinește ceea ce aparența spune că e imposibil. Vorbele „toate cîte cereți rugîndu-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea” au o forță spectaculoasă. Ele răstoarnă lumea, pur și simplu. Aceste vorbe evidențiază forța care zace latentă în om, precum și modul în care această forță poate fi adusă la lucrare: rugăciunea în credință. Este aici vorba despre puterea colosală a vorbei susținută de credință, despre cuvîntul care generează realitate, care zidește, care întemeiază. Dimpotrivă, cuvîntul născut din dubiu, ca și cuvintele-degeaba (cum sînt cele mai multe dintre cuvintele pe care le rostim zilnic), subminează, distrug sau, în cel mai bun caz, sînt complet inutile.

Adesea, episodul smochinului neroditor de la Marcu este pus în corelație cu alt episod care se referă tot la un smochin neroditor, cel din Luca (13; 6-9). Acolo, Isus spune o parabolă fără să acționeze în vreun fel: Proprietarul unui smochin a venit să culeagă roadele din el, dar a văzut că acesta nu rodise. L-a chemat pe administrator și i-a cerut să taie smochinul, căci de trei ani nu rodise și ocupa loc degeaba. Administratorul îi cere proprietarului să-l mai lase un an, timp în care îl va săpa și-l va îngrășa pămîntul din jurul lui. „Poate va face rod anul viitor și, dacă nu, îl vei tăia.” Aici se oprește parabola, lăsîndu-ne în aer cu răspunsul final: a rodit sau nu smochinul anul următor? Vă las să vă gîndiți singuri la aceasta. Oare de ce Isus nu a terminat povestea? Sau chiar nu a terminat-o?