Copiii de la trei urlă din ce în ce mai tare. Sînt doi băieței blonzi și zulufați, despre care aș zice că fac, zilnic, concurs de țipat. Părinții nici nu cred că-i mai aud, doar noi, ceilalți. Cînd nu mai rezistă, încep să se certe și ei unul cu altul. Au trecut de-abia cîteva zile de stat în casă, sper să reziste toți, mai departe. Vecina mea de 80 de ani, pe care am sunat-o s-o întreb ce mai face, mi-a zis să-i pregătesc o nouă tranșă de romane, „cu cele două, pe care mi le-ai dat, sînt aproape gata”. Îmi vorbește despre cărți, nu despre frică sau virus. Din ce în ce mai des primește telefoane la care e anunțată că prietenii ei dispar și asta o face să se simtă și mai singură. I-am pregătit cărțile, la piață insistă să se ducă singură. „În rest, știi, la mine televizorul merge pe Mezzo continuu”.

Micsandrele de pe acoperiș mai au foarte puțin pînă se vor deschide. În fiecare an, cînd le văd înflorite, mă gîndesc la Leo. Galbenul lor insolent i se potrivește perfect. Rezistă peste iarnă și nu le pasă nici de frig și nici de vînt. Ca și cînd ar spune, an de an: stai liniștită, unele lucruri nu se termină.

Îmi lipsesc cîteva lucruri: mersul la bazin e unul dintre ele. Începe să mi se facă dor de prietenii mei și o înțeleg și mai bine pe vecina mea. Fiecare dintre noi e un lanț de întîlniri, atîta vreme cît conexiunile există, rădăcinile noastre n-au fost afectate. Fratele meu îmi spune că îl apucă disperarea că nu are nimic de făcut. Simte că, în cîteva zile, a făcut tot ce se putea face prin casă. Mă întreb cînd și cum o să ne refacem legăturile sociale. Mi-e dor deja de copiii cu care lucrăm la „Incubatorul de lectură” și mă gîndesc cu Svetlana la o nouă formă de a continua ce știm să facem.

Un prieten îmi spune că totul pare o conspirație a obsesiei mamelor pentru curățenie. Am boscorodit-o pe a mea de atîtea ori că a făcut din lustruitul casei o obsesie, iar acum mă simt vinovată. Am devenit mama la puterea a paișpea. Înainte mă uitam pe etichetele produselor să nu aibă nu știu ce E-uri, acum, brusc, mă interesează doar ca termenul de valabilitate să fie cît mai mare. Îmi luasem niște pantofi noi, n-am apucat să ies cu ei din casă. Îi privesc de fiecare dată, cînd șterg pe jos, ca pe niște alieni de piele neagră. Afară e nedrept de frumos. De pe acoperișul clădirii în care locuiesc, orașul pare mai frumos ca niciodată.

Credit foto: Robert Petreanu