În cîteva săptămîni, aproape și departe nu mai au aceleași reprezentări. Străzile din cartier par la mulți kilometri distanță, iar cînd vine vorba de alte țări, mă apucă oboseala cuiva care ar trebui să parcurgă niște drumuri lungi cu propriile picioare, nu cu ajutorul „teleportării” de care aveam parte cînd zburam cu avionul. Îmi amintesc că, atunci cînd am citit prima dată, în adolescență, că Brâncuși a plecat „pe jos”, la Paris, aproape că am vizualizat acel efort fizic. Cam așa mi se întîmplă și acum.
Am ieșit de două ori să alerg în apropierea casei. Am trecut pe lîngă restaurantul unde mergeam des, în ultima vreme, l-am fotografiat și i-am trimis poza unui prieten și i-am scris: „Mi s-a părut că mirosea a șnițel”. Doar că madlenele astea au rămas în capul nostru, deocamdată. Nemișcarea mă face să nu-mi găsesc ritmul, așa că picioarele mele par haotice și stîngace. Nu, mintea nu mi se relaxează, am grijă doar ca mîinile să mă asculte și să rămînă niște soldăței disciplinați, care să nu-mi atingă fața.
Aventura săptămînii a fost o vizită la Mega Image-ul cel mare, de pe Magheru. Nici cînd am plecat la New York nu m-am pregătit așa. Pe stradă și în magazin, aproape toți oamenii purtau măști. Mi-am amintit de vremea dinainte de Revoluție, cînd nu se găseau anumite produse, dar mai toți făceau rost de ele. Și eu am primit-o pe a mea, într-o pungă de plastic, de la cineva care, la rîndul lui, o avea de la o altă persoană. Cînd m-am întors acasă, după ce am văzut că între timp a înflorit liliacul, eram cam amețită. Nu știu dacă de la aer sau de la mască. Poate că nu mai știu să respir ca lumea, poate că e nevoie de timp să ne obișnuim cu lucrurile noi, cine știe?
Îmi lipsește bazinul, am și visat că înotam, într-o noapte. Și aș plăti în aur pentru un masaj, dar astea sînt deja dorințe pentru peștișorul de aur. Și aș mai avea cîteva pe care l-aș bate la cap să mi le îndeplinească.
Înainte de izolare, m-am gîndit că aș vrea să recitesc Oblomov a lui Goncearov. N-am găsit nici o ediție mai veche la Cărturești și nici la anticariatul de lîngă. Am vrut să o comand atunci, un fel de presimțire m-a făcut să zic că o să mai caut și în altă parte. N-a mai fost cazul, deși ar mi s-ar fi părut de-a dreptul poetic să mă aștepte, undeva, o carte veche. Așa că m-am uitat la Cîteva zile din viața lui Oblomov al lui Mihalkov, după mai bine de 15 ani. Dacă există pe lume cititori ideali, cu siguranță trebuie să fie și niște vremuri perfecte să revizitezi niște cărți și niște filme. Spun asta pentru că filmul are o tandrețe și o moliciune care te pot împăca cu orice sfîrșit și orice început, deopotrivă. În Oblomov e toată copilăria, înțelepciunea, exaltarea și renunțarea lumii. Îl iubești, îți vine să rîzi de el, ca apoi să te simți groaznic și să vrei să-l salvezi de suferința iubirii și de ipocrizia celorlalți. Bun, și dacă o să vrei apoi să stai și să dormi și să zaci pe canapea, fără să-ți pese dacă afară e soare sau întuneric, tot o să fie bine. Viața e uneori statică, leneșă și complicată.
Credit foto: Robert Petreanu
