Aud și eu, ca și dumneavoastră, sînt sigur, predicții dintre cele mai sîngeroase. În diferite formule, Casandrele de pe malul Dîmboviței formulează scenarii de tipul „oamenii nu vor mai avea bani, statul nu va mai putea să-i susțină, se va ieși din casă de foame, se vor lua cu asalt magazinele, dezordini sociale ample, violențe cumplite – să te ții!”. E cazul, cred, să exersăm ceva discernămînt – cît mai putem avea în aceste zile, firește.

Da, cred că dacă nu se găsește rapid o soluție de repornire a producției și consumului, vom ajunge (și) la o criză socială. Am mai scris despre asta, nu revin. Cred, însă, că anxietatea socială nu va duce la violențe de anvergură. Cred că românii de azi sînt, mai degrabă, non-violenți. E și „făcătura” (sîntem, totuși, un popor moale, ceea ce e foarte bine în asemenea situații!), e și o bună doză de încreștinare colectivă inconștientă, dacă pot să-i spun așa, dar mai ales e rodul unei anumite bunăstări ce a crescut indiscutabil în ultimele decenii. E adevărat, sinuos, dar a crescut. Or, bunăstarea îmblînzește. Este o observație a mea pe care niciodată nu am găsit vreun motiv să o consider neadevărată. În afara cazurilor clinice ori sociopate, am observat că oamenii sînt cu atît mai puțin înclinați să rezolve prin violență conflictele cu cît trăiesc mai bine.

Dar, dacă tot am ajuns să cercetăm cît de înclinat spre violență este poporul român, cred că e util să vă spun o întîmplare, fie și pentru că sîntem într-un moment în care multe altele decît să stăm de povești nu avem de făcut. Are sau nu valoare de exemplu povestea mea, nu știu să spun. Veți judeca.

Eram în primăvara anului 2012. Făceam politică. Partidul în care activam era în cea mai proastă situație electorală. Opoziția se unise și, împinsă de o presă cvasi-unanim adversă, avea cote amețitoare în opțiunea de vot a românilor, cote care s-au și confirmat, de altfel, în alegerile locale și generale din acel an. Înaintea alegerilor locale, am fost trimis de partid să fac campanie electorală în zona rurală a unuia dintre cele mai solid roșii județe ale țării. Într-o dimineață superbă de sîmbătă am ajuns într-o comună în care candidatul partidului meu avea ceva șanse să învingă pe primarul în exercițiu, care aparținea „roșilor”. Manifestarea electorală s-a organizat pe un imaș aflat chiar în mijlocul satului – loc ce era în același timp teren de fotbal, tîrg de duminică și, în general, loc de adunare publică printre animalele și păsările aduse de oamenii locului în fiecare dimineață și lăsate acolo să se îndestuleze cu iarbă pînă seara. Culoarea electorală a partidului meu era portocaliul. Prin urmare, scena așezată pe imaș, de unde urma să vorbim în sprijinul candidatului nostru, era împodobită cu baloane  și bannere portocalii. Membri ai organizației de partid din sat distribuiau celor care se apropiau șepci și tricouri portocalii cu însemne politice. Oamenii le luau și le purtau fără fandoseli. Într-un colț al imașului, se încinseseră grătare și lăzi de bere stivuite ca ziduri în jurul grătarelor așteptau poporul însetat. Se auzea din boxe o muzică plăcută localnicilor, așa că nu a trecut mult timp și pajiștea din fața scenei s-a umplut cu oameni. De pe scenă vedeam cîteva sute, poate chiar mai mulți de-o mie. Cu șepci portocalii pe cap, mișunau veseli cînd spre scenă, cînd spre grătare, cu berea în mînă, mai stăteau de vorbă, mai încercau cîțiva pași de dans popular îmboldiți de muzica cîntată, aveam să aflu, de un star local. În această atmosferă, am luat cuvîntul. „Scurt! Să nu plece lumea” – ni s-a spus. Toți cei veniți „de la centru” am vorbit însuflețit și repede, desființînd pe primarul în funcție și explicînd ce om de treabă e candidatul nostru. La final, a luat cuvîntul candidatul. Discurs bun, cu priză – omul chiar avea renume bun în comună.

Aflat pe scenă pe tot parcursul cuvîntărilor, ba chiar și un pic înainte, am putut vedea un fenomen foarte interesant. Vis-a-vis de imaș, se afla cîrciuma satului. Proprietarul cîrciumii era chiar primarul. Așa că, pe un perete al locantei, anume chiar cel ce dădea spre imașul ocupat electoral de noi, se afla un banner electoral cu chipul lui. Și mult roșu. Văzînd că noi, portocalii, avem ceva succes, cîrciuma roșie a deschis și ea barul, dînd „din partea casei” poporului fel de fel de băuturi, altele decît berea pe care o dădeau ai noștri. Lumea strînsă pe imaș, cu șepci portocalii, a început să se îndrepte și spre cîrciumă. De unde ieșeau cu pahare și sticle în mîini și cu șepci roșii pe cap. Poporul, atras acum și de berea dată de protocalii și de vinul/coniacul/țuica date de roșii, a început să acopere în mod egal spațiile. În același timp, șepcile au început să se amestece: roșu și portocaliu într-o învălmășeală pitorească, peste tot. La cîrciumă, pe sub bannerul roșu al primarului, forfotă portocalie, dar și pe imaș, pînă în fața scenei pavoazate cu portocaliu, roșu în continuă mișcare. În final, a rezultat un peisaj cîmpenesc de mare bună-dispoziție, în care portocaliul se amesteca dezinhibat cu roșul într-un firesc ce, la acea vreme, m-a cam derutat. Toate acestea s-au întîmplat sub ochii mei, dar și ai celorlalți invitați, alături de care am stat pe scenă pe toată durata evenimentului electoral. Am șoptit unui om politic cu mult mai multă experiență, aflat lîngă mine: „Dumneavoastră vedeți ce văd și eu? Oamenii iau șepci și de la noi și de la ei, merg fără nici o problemă cu ele în cap peste tot și se bucură în mod egal de ce dăm toți.” Și el mi-a răspuns: „Mulțumește-i lui Dumnezeu că electoratul e așa. Nu sîntem ca alții, aprigi și neiertători cu politică. Sîntem răi doar în vorbe, altfel, așa ca oamenii aceștia sîntem toți. La noi, totul e mai moale și mai tolerabil. Dacă nu eram așa, la ce atmosferă e în politică și în media acum, ar fi fost război civil”. Era vremea de glorie a Antenei 3, cu Ponta și Antonescu pe cai mari; vremea uneia dintre cele mai mari cantități de ură injectată vreodată în venele corpului nostru social de o mașinărie politico-mediatică ce părea indestructibilă. Nu peste mult timp s-a dovedit că nimic nu e indestructibil în politică, dar asta poate fi tema unei alte povești...

Ei bine, de cîte ori mi se spune că poporul român poate ajunge să se manifeste anarhic-violent, îmi aduc aminte de acea întîmplare și mă liniștesc. Poporul meu poate fi anarhic în mod pașnic. Și, cu asta, chiar simpatic, oricît de enervant...