Să rupem lanțul fricii!
Cred din ce în ce mai mult că sîntem pe un drum greșit. Planul că stăm acasă, izolați, cît o fi, pînă trece epidemia sau, mă rog, pînă vine vaccinul și apoi revenim la viețile noastre se dovedește pe zi ce trece o iluzie, nu un plan. Am crezut-o și eu, nu mă dezic. Dar să mai crezi și azi că statul acasă pînă la calendele grecești este o soluție realistă, e o prostie. Blocați în ea, mulți spun că nu există alta. Știu bine că acest mic text al meu e nimic în fața uriașei propagande „stai acasă!”, asociată unei puternice coercițiuni statale care, culmea!, se bucură de o largă susținere publică. Statul acasă a devenit ceva eroic, civic, o ședere de înaltă moralitate și responsabilitate. Să spui astăzi cuiva că, poate, nu este chiar o idee bună, este un act de enorm curaj. A naibii chestie – asta cu „stați acasă!” vine perfect omului contemporan. Alunecînd voluptuos printre comodități precum camere spațioase, plasme, WI-FI cu toate cele, telefoane, Mega Image la colț, statul acasă ca valoare era periclitat dintr-un singur unghi. Pînă mai ieri, să mergi la muncă și să ai o consistentă relaționare socială era o valoare și mai tare. Azi, dimpotrivă, să mergi la muncă și să consumi au devenit îndeletniciri odioase, care împrăștie boala. Statul acasă a devenit, iată, și un act de eroism civic și de sacrificiu moral.
Dar există, totuși, ceva mai tare decît propaganda, chiar și decît propaganda care a intrat adînc în toate creierele: există realitatea. Iar realitatea este că, cel puțin în România, nu ne permitem să stăm în masă acasă pe durată indeterminată. Mai precis, nu ne permitem să stăm acasă pînă cînd ne vor raporta epidemiologii că molima s-a oprit. Oamenii trebuie să înceapă să muncească și să consume, altfel ajungem repejor în cel mai urît coșmar. Resursele statului nostru sînt limitate. Cît credeți că o să poată să susțină peste un milion de șomeri, plătind pensiile și salariile bugetarilor, plus cheltuielile medicale inevitabil foarte ridicate într-un hei-rup pe toate fronturile, și cu rate ridicole de colectare a taxelor? O lună? Poate. Două? Mă îndoiesc. Trei? În nici un caz. Și sîntem deja la jumătatea primei luni, iar de ceea ce ar fi punctul culminant al epidemiei la noi ne mai desparte o lună și ceva. După care va mai trece încă una ca să se mai liniștească lucrurile. Adăugați, vă rog, și o informație pe care antreprenorii mici sau mari o știu foarte bine: cu cît trece mai mult timp de la oprirea unei întreprinderi, cu atît repornirea ei este mai puțin posibilă. Fiecare zi de stat acasă în masă înseamnă o recuperare mai grea. Și încă ceva: fiecare zi de cădere economică acum va face ca la viitoarea urgență - ce-o fi ea, epidemie, cutremur, război etc. – să fim încă și mai prost echipați și organizați decît sîntem acum. Iar statul va fi secătuit după această epidemie și va avea de taxat o economie zdrobită de lunga ședere acasă a tuturor. Apărarea contra nenorocirilor de genul celei prin care trecem costă. Costă al dracului de mult. Cu cît stăm mai mult pionierește acasă, statul va avea șanse tot mai mici să cumpere, pentru noi, protecția de care avem nevoie.
Îi înțeleg pe toți cei care spun că sănătatea publică bate orice ca prioritate, acum. Și eu cred asta! Dar nu cred că sănătatea publică trebuie să închidă pur și simplu țara. Ar fi împotriva ei! De unde credeți că va avea statul bani pentru a susține dezvoltarea sistemului medical la care sîntem obligați după ce trece această epidemie? De unde credeți că se vor putea furniza medicilor toate cele de care au nevoie, dacă noi toți stăm în case și totul e închis? Am avut această discuție cu medici inevitabil stresați de ceea ce văd și încearcă să trateze. Toți ridică din umeri și spun „Din credite!”. Tac. Sînt prea stresați de nebunia pe care încearcă o stăvilească ca să mai poată gîndi limpede. Tu le spui că oamenii închiși în case nu mai au bani, încet-încet, și că economia căzută nu poate reporni fără un sprijin care nu are cum să vină pentru că statul însuși își secătuiește resursele și ei îți descriu scene dantești din spitalele noastre și-ți spun să stai dracului acasă pînă cînd îți spun ei că e sigur să ieși. Drama aici este că toți avem dreptate. Iar soluția, lucid vorbind, este una care ține cont că sănătatea publică e prioritară într-un alt sens decît pînă acum. Sănătatea publică nu se poate susține decît printr-o economie puternică. Știați asta? Nu mă miră deloc că Germania, o țară super-bogată în raport cu noi, caută soluții să trimită lumea la muncă în vreme ce noi nu știm cum să-i închidem pe oameni în case.
Cînd spun aceste lucruri, sînt adesea somat să ofer alternative. Știu că e o replică fariseică. Orice ai zice nu e bine, căci cei care-mi cer soluții nu vor să gîndească, ci să confirme convingerea lor bazată pe spaimă. O spaimă care te face să nu vezi mai departe de propria-ți piele. Așadar, iată risc o idee. Nu spun că nu e amendabilă. Nu spun că nu poate suporta infinite nuanțări. Dar o spun doar pentru că vreau să arăt că există soluții. Totul e să ieșim din spaimă și să le căutăm. Să gîndim nu cum să stăm acasă, ci cum să lucrăm și să consumăm fără să sporim pericolul. Nu-mi spuneți că nu se poate! Alții pot. În Germania, de pildă, au început testări care caută nu doar pe cei infectați, ci și pe cei care sînt imuni (fie natural, fie după ce au trecut prin boală) pentru a-i trimite la muncă. O schimbare totală de paradigmă, veți recunoaște. Și e Germania, o economie super-puternică. Noi? Stăm eroic acasă. Scriu aceste rînduri pentru că nu vreau să ajungem să prindem sfîrșitul acestei epidemii fără să-l băgăm în seamă din pricina altor nenorociri sociale încă și mai periculoase. Și nu pretind să facem de mîine ce spun eu aici, nu sînt un jurnalist sadea să pot pretinde așa ceva, dar vă cer să gîndim altfel atitudinea noastră în acest timp.
Așadar, știind că o să enervez pe mulți dintre cei care stau acasă cu spirit de răspundere, propun: oamenii de 60+ și cei cu afecțiuni cardio, respiratorii, hepatice, renale etc., indiferent de vîrstă, să intre în izolare radicală, monitorizată și susținută de stat. Toți ceilalți să se întoarcă la muncă și la consum. Evident, cu reguli stricte sanitare (spălat pe mîini frecvent, dezinfectat, măști, nu mai mult de nu-știu-cîți într-un spațiu închis, nu mai mult de nu-știu-cîți în spațiu deschis etc). La primele simptome ale unuia dintre cei neizolați, acesta intră în izolare la domiciliu și se tratează sub coordonarea medicului. Ajunge la spital doar dacă starea lui se agravează. Să nu mai ducem la spital oameni aflați în afara profilului de risc doar pentru că prezintă simptome, ci doar dacă simptomele se agravează.
Repet, cer doar să ne gîndim la asta! Se pot imagina multe proceduri, multe formule, multe alte reguli, dar e cazul să ieșim din blocajul logicii exclusiv sanitare. Criza asta a încetat să fie doar una „de sănătate publică”. Prin urmare are nevoie de soluții corelate cu cele specifice unei pandemii, de soluții mai complexe, venite și din alt gen de îngrijorari. Chiar dacă nu știm totul despre acest virus, știm destule ca să ne putem reporni prudent, cît de cît.
Statul în masă acasă, cu ochii pe televizor și pe blestematul ăsta de Internet, ne va arunca într-o criză economico-socială devastatoare. Nimeni nu poate estima acum cît de jos vom cădea. Și mă uimește orbirea cu care lumea acceptă această cădere. Pur și simplu, de frică. Dar nu am învățat deja că orice acțiune din frică e păguboasă? Nu am învățat deja că frica nu produce soluții? Simt că în aceste zile se joacă viitorul tuturor, nu doar al celor de peste 65 de ani sau al celor mai tineri, dar vulnerabili la acest virus. Iar deciziile s-au nimerit să fie pe mîna unor conducători politici speriați. Conducătorii noștri politici sînt influențați de jurnaliști – specie profesională predispusă exagerării cu bun potențial de groază și revoltă, în general incompetentă, iresponsabilă adesea și sufocată de narcisism -, și sînt direct consiliați de specialiști în sănătate publică, la rîndul lor speriați de ceea ce văd. Și acești conducători, care nici pe vremuri liniștite nu sînt cine știe ce lideri, sînt chemați să conducă, sub aceste influențe, un popor la rîndul lui speriat, de ale cărui voturi depind. Un lanț al fricii! Da, sîntem în cea mai proastă situație. Care nu se rezolvă dacă stăm acasă, cu sentimentul că facem cine știe ce act civic înălțător.
Nu cred că mai trece mult timp și vom fi forțați de blestemata asta de economie - care asigură și ventilatoare, și paturi ATI și echipamente pentru medici și spitale - să gîndim în acești termeni. De ce să nu o facem de-acum?
