Curtea noastră e lungă și îngustă. În dreptul ușii de la intrare stau stivuite cîteva rînduri de lemne tăiate cu drujba și sparte apoi cu toporul, și o sticlă cu motorină. Avem și niște ziare Scînteia. Cu ajutorul lor și a unor așchii subțiri, aproape transparenete, chiar și eu reușesc să aprind focul. Zăpada de pe alee a măturat-o bunica, de dimineață. Așa cum face și cu frunzele uscate, toamna. Cît am dormit, geamurile de la sală s-au transformat în niște vitralii transparente. În camera mea, soba de teracotă a avut timp să se încălzească puțin, pentru că ea a făcut focul cînd s-a trezit. A trebăluit o grămadă pînă la ora asta. Am deschis ochii de puțină vreme. Stau nemișcată sub plapuma grea, cu fața vișinie, satinată, cînd îi aud pașii pe hol. Tîrșîiala cizmelor ei de cauciuc, cu un număr sau două mai mari, ca să le poată încălța cu tot cu ciorapii de lînă gri, tricotați, aș putea s-o recunosc și într-o gară, printre nenumărate feluri de mers. O strig, îi zic bună dimineața și vine de afară cu un braț de rufe înghețate. Mirosul lor de frig și de curat se împrăștie în încăpere. Le pune pe fotoliu și ele rămîn țepene. Mă ridic din pat și le ating. Le recunosc, printre ele sînt și hainele mele, dar în forma asta nu mai seamănă cu nimic, sînt doar rigide și caraghioase.

Rîdem amîndouă și așteptăm să se „topească”. „Cînd spui scorțos să te gîndești la ele”, inventează ea o etimologie ad-hoc pentru mine. „Uită-te ce bățoase stau”. Și nu mi-a mai păsat niciodată de altă reprezentare a cuvîntului acestuia, a rămas în continuare eficientă pentru mine.

Mîinile pe care i le cunosc atît de bine i s-au înroșit. O întreb dacă o dor. Le privește ca și cînd le-ar vedea prima oară. Pielea ei pare mai subțire decît o foiță de țigară. Se așază și le ține în poală, ca pe niște păsări zgribulite. Îi fac masaj și încerc să o încălzesc: „Hai să-ți punem sîngele în mișcare”. Vesta de cojoc a îmbrăcat-o peste un capot de molton bleumarin. Nu-l văd, dar știu că, dacă și l-ar da jos, s-ar ivi și șorțul ei impecabil. Și, dacă s-ar mai descotorosi de încă un strat de haine, ar ajunge la furoul bej, cu o margine de „dantelă” în dreptul pieptului, la care nu renunță niciodată.

Nu știu cîți ani am eu și nici ea. E o iarnă care poate să țină un anotimp sau două sau trei. Palmele ei se încălzesc încet. La fel și hainele proaspăt spălate, pe care le-a adus în casă. Mă lasă să mă îmbrac și mă cheamă la masă.

Deschid ușa de la bucătărie. Se zărește Intercontinentalul luminos ca un far într-o ceață de gheață. Am întins ieri seară o bluză albă pe frînghie. Am lăsat-o în ger peste noapte. Cînd o iau de acolo, e înghețată bocnă. Miroase a frig și a curat. „Cînd pui scorțos să te gîndești la ele”.