Izolarea mea a început cu geamuri sparte. Dimineața aceea de weekend din martie m-a trezit devreme, după o săptămînă obositoare, în zgomot de cioburi venind dinspre blocul vecin. La etajul cinci, vizavi, doi bărbați cocoțați pe scaune spărgeau geamurile balconului. Cîteva ore mai tîrziu, aveau să le schimbe cu unele noi, mai bune, cu protecție mai mare. Sau pur și simplu diferite. M-am întrebat atunci cum urma să arate lumea spre care ne îndreptam și ce anume lăsăm, de fapt, în spate. Am găsit tot felul de ghiduri și instrucțiuni despre cum să nu-ți pierzi mințile în timpul izolării, dar nu și pentru cum ne adaptăm la lumea „de după“. Va fi una mai bună, cu focus pe ecologie, politici sănătoase și relații mai bune între oameni? Ne vom înțelege mai bine sau pur și simplu clivajele din societate se vor adînci, vom fi mai singuri și mai deprimați?

Pandemia a adus cu sine criza economică, iar aceasta, la rîndul ei, e strîns legată de bunăstarea mentală a populației. În ultimele săptămîni, am avut sentimentul că lumea din jurul meu e tot mai încrîncenată, mai stresată, mai agresivă, mai puțin tolerantă sau atentă la nevoile celorlalți. Într-o țară încă traumatizată de urmele comunismului, sau de mai recentele episoade Colectiv, scandalul substanțelor biocide din spitale și protestele pe teme socio-politice ale ultimilor ani, oare poate ieși ceva bun, la nivel uman, din această perioadă tulbure?

Ar fi ideal să încercăm să învățăm ceva din situațiile de criză, dar asta depinde de fiecare dintre noi, crede Cătălina Dumitrescu, psiholog și psihoterapeut. Impresia ei generală, fără a se erija în aceea a unui expert, e că, la nivelul societății, „sîntem o generație provenită din altă generație cu traume și purtăm cu noi lucruri nerezolvate, care se văd și astăzi în noi. De-asta acceptăm în continuare abuzul autorităților sau lipsa unor spitale dotate la standarde europene. Ne lipsește bunăvoința – o atitudine a societății care implică pe toată lumea, medici, pacienți, lucrători comerciali. Noi considerăm că avem doar drepturi, nu și obligații, iar asta cred că are legătură și cu lipsa educației civice din școli.“

La nivel individual, psihologii observă că schimbările în rutină și-n modul de viață aduc cu sine nu doar depresie, ci ne fac și mai iritabili. Jennifer Lerner, cercetător comportamental la Harvard University’s John F. Kennedy School of Government, arată că frica ne crește percepția de risc, în vreme ce furia o reduce. Se poate întîmpla, așadar, să răspundem la stres prin agresivitate, vărsîndu-ne nervii pe oricine se întîmplă să se afle în apropiere, parteneri, copii, prieteni sau colegi de muncă. Vedem în această perioadă, de pildă, cum furia se îndreaptă, online sau offline, către cei de altă rasă, etnie, orientare sexuală etc., sau observăm dispreț față de cei care se tem de coronavirus. Cel puțin în privința celor din urmă, Cătălina Dumitrescu crede că sînt aceiași oameni care erau și înainte. „Nu cred că-i putem împărți doar acum în două categorii. Aceia care rîd de cei care poartă mască și de cei care sînt precauți nu sînt capabili de empatie. Chiar dacă eu nu cred sau nu mă tem, e o datorie morală să am grijă de cel de lîngă mine, e o chestiune de umanitate să țin cont de nevoile lui, chiar dacă poate nu le înțeleg sau mi se par exagerate. E, pînă la urmă, ce se întîmplă și cu orientările sexuale. Faptul că eu nu înțeleg nu îmi dă dreptul să judec și să fiu lipsit de bunătate, de umanitate la adresa altui om. Iată, din nou, lipsa unei educații și din școală, și din familie.“

„Rău cu rău, dar mai rău fără rău“

Traumele și agresiunile sînt atotprezente la nivelul întregii societăți, iar agresiunile, mici sau mari, fac parte din viața noastră zi de zi, chiar dacă, poate, nu mai conștientizăm acest lucru. Și cu atît mai mult acum. „Mulți oameni cred că ei nu sînt afectați sau că au mecanisme de apărare, de-a face față, dar de multe ori acestea sînt de fapt niște mecanisme de dependență (de alimentație, alcool, cumpărături, călătorii etc.) și de evitare, în nici un caz de confruntare și rezolvare“, arată Cătălina Dumitrescu. Iar asta se traduce, în relațiile multor oameni, în decompensarea prin furie nejustificată. „Relații disfuncționale existau și înainte“, adaugă terapeuta, „pentru că la asta duc lipsa unor modele și lipsa educației psihologice a societății. O relație funcțională presupune multă muncă. Iar pandemia, cu izolarea ei, presupune o reîntoarcere în familie, într-un mediu restrîns, așa încît comportamentul de evitare a propriei vieți nu mai poate avea loc.“ Mai multe țări au raportat deja o creștere a cazurilor de violență domestică (cu 65% mai mult doar în Marea Britanie, în vreme ce, în țară, Poliția Română a raportat deocamdată doar o creștere de 2,5% a cazurilor pe luna martie 2020, comparativ cu anul trecut). „Probabil va crește numărul divorțurilor post-pandemie“, spune terapeuta. În lipsa unor resurse financiare și emoționale, însă, alte cupluri „vor funcționa în continuare, pentru că sîntem învățați să mergem după tiparul «rău cu rău, dar mai rău fără rău». Iată că, de fapt, noi acceptăm trauma și abuzurile emoționale sau fizice. Avem frica schimbării, frica de-a ne îndrăzni libertatea și de-a căuta armonia.“

Sacrificii

Totuși, capacitatea oamenilor de-a se adapta, de-a face schimbări și de a progresa este mare. De-a lungul istoriei, am reușit să găsim resursele de-a face sacrificii pentru binele tuturor. În prezent, tehnologia ne ajută, într-o măsură, să păstrăm relațiile cu rudele în vîrstă, cu părinții sau bunicii, și să-i ținem în siguranță. Prioritățile ni se schimbă: sănătatea noastră și a celor dragi urcă pe primul loc. Situațiile de criză dau un sens mai profund vieților noastre.

„Din toată povestea asta, cred că vor ieși lucruri bune“, e de acord și Cătălina Dumitrescu. „Inclusiv pentru o relație disfuncțională, dacă se ajunge la divorț, și acesta e un lucru bun. Decît să trăiești amărîndu-te, otrăvindu-te, parazitîndu-te unul pe altul, e mult mai sănătos să te eliberezi. Esther Perel spune foarte frumos într-una dintre cărțile sale, cred că în Regîndirea infidelității, că, așa cum există un ritual al nunții, ar trebui să existe și un ceremonial al separării, în care cei doi parteneri își iau la revedere în mod asertiv și politicos, cu respect și mulțumindu-și  pentru ce-au însemnat unul pentru celălalt și pentru ce-au făcut împreună. Orice lucru are o finalitate.“

În plus, terapeuta spune că a crescut numărul oamenilor care, afectați de depresie și anxietate, cer ajutor, apelînd la psihologi în această perioadă de criză și tranziție. Vor să-și rezolve problemele, să se echilibreze și să se înțeleagă mai bine. Să-și găsească liniștea în vremuri tulburi. „Ceea ce va fi extraordinar de bine pe termen lung, să te înțelegi pe tine e mereu un cîștig.“

Cît despre relațiile noi, în această lume înfometată după atingere, oamenii sînt puși față în față cu fricile și emoțiile fiecăruia. Cătălina Dumitrescu e optimistă. Pînă la pandemie, spune ea, se pornea uneori mai superficial, însă, acum, faptul că se schimbă datele existențiale poate veni cu mai multă profunzime: „Sigur, acolo unde oamenii au această disponibilitate, această profunzime emoțională, morală, culturală. Un început acum – sau o continuare a ceva ce de-abia începuse – cred că are altă greutate. E o altă formă de conștientizare a prezentului, nu mai e un «azi ne vedem, mîine nu ne mai vedem». O situație de genul ăsta, cum e pandemia, sau cum a fost și războiul în trecut, ne face să gîndim altfel și să dăm un sens mult mai profund vieții noastre. Rămîne de văzut cine înțelege lecția și cine învață din ea.“

Criza încă nu s-a terminat, și probabil va fi un proces de durată. Viețile ni se pot schimba în multe direcții și merită să profităm de această perioadă pentru a face progrese pe plan personal, fără a uita, totodată, de responsabilitatea și bunăvoința arătate celor din jur. Cu alte cuvinte, să ne ținem prietenii și familia cât mai aproape, și să avem grijă unii de ceilalți.