Fiecare plecare mai lungă mă face să fiu mai atentă cu ceea ce văd în jur. Bucureștiul meu, despre care le-am vorbit de curînd unor tineri, s-a tot schimbat în timp. Ca orice relație de lungă durată, și cea cu orașul a trecut prin nenunărate etape. Le-am propus liceenilor cu care m-am întîlnit să aleagă un singur cuvînt care să descrie locul în care trăiesc. Cei mai mulți dintre ei au spus „obositor”. Au mai fost și altele: „cenușiu”, „istorie”, „crem”, „melancolie”. Dar acel „obositor”, scris de ei pe cîte o foaie de hîrtie, mă urmărește încă.

E vineri seara și Bulevardul Magheru e ca un pom de Crăciun cu luminile aprinse. Nici nu-mi dau seama dacă farurile mașinilor care umplu strada sau becurile instalațiilor de deasupra fac mai multă lumină. Claxoane și oameni zgribuliți. La intrarea actorilor de la Teatrul Nottara, o actriță cu o pălărie roșie a ieșit într-o pauză, la o țigară. Un bărbat trece pe lîngă mine și în urma lui rămîne sunetul unei melodii care se prelinge din boxa pe care o poartă în spate, într-un rucsac. Niște părinți cu doi copii de mînă s-au oprit în dreptul unei vitrine cu baclavale și alte dulcegării turcești. Două doamne cochete, mamă și fiică, care seamănă extrem de bine una cu cealaltă, își poartă cu eleganță blănurile și se sfătuiesc dacă să se întoarcă spre casă cu metroul sau cu autobuzul. Cinematograful Patria, împachetat în niște folii roșii, pare o clădire tristă și fantomatică.

Mi s-a făcut foame și intru să mănînc o supă pho la micul fast food vietnamez. Sîntem patru oameni care ne-am oprit și am comandat același lucru. Stăm în fața unor boluri albe, în care plutesc tăiței de orez, carne de vită, ceapă, germeni de fasole, coriandru, ardei iute și diverse alte verdețuri asiatice. Pe ecranul televizorului rulează în buclă niște peisaje idilice și noi călătorim pe deasupra cîmpurilor înverzite ale unei țări îndepărtate și necunoscute. Vecinii mei de masă sînt un cuplu simpatic. Ea a fost la prima ședință de antrenament la sală și îi arată lui ce exerciții pentru brațe a făcut și dă din mîini și rîd amîndoi. El e foarte grijuliu ca nu cumva bucătarul să fi uitat ce l-a rugat și să-i fi adus și ei o supă picantă. „Știți, nu are voie să mănînce iute”, îi spune de două ori și bărbatul zîmbește, deși a fost o zi lungă și pentru el și sigur e obosit. Dar nu lasă nici o secundă să se vadă asta. 

În ultima vreme s-a întîmplat să tot interacționez, în diverse contexte, cu oameni care nu sînt mulțumiți de ce fac și n-ar vrea să fie acolo. Sînt frustrați și te pedepsesc pe tine, care le ești client, într-un fel sau altul. Interacțiunea aceasta „defectă” face și ea ca un oraș să fie obositor și neprietenos. Și, din păcate, e o stare de fapt care nu poate fi rezolvată prin nu știu ce lege sau în urma unor alegeri.

Supa e caldă și ne încălzește și pe dinafară și pe dinăuntru. O mănînc încet și mă uit pe geam la un oraș în care locuiesc de douăzeci și cinci de ani.