Un muzeu al Daciilor vechi s-ar putea înfiinţa cu uşurinţă în colţul meu de cartier. Să vă fac turul: în dreapta balconului meu, cît e vara de lungă, doi bărbaţi în vîrstă joacă table la botul unei Dacii bleumarin. Lîngă parc, o alta, roşie, zace singură, cu cauciucuri dezumflate. În drumul spre supermarket, încă două bijuterii: una verde-smarald, cu tapiţerie bej-gălbuie, şi la nici douăzeci de paşi distanţă, alta galben-muştar, cu scaune verzi. N-ai cum să le ratezi – ambele ies imediat în evidenţă printre restul maşinilor gri sau negre din parcare. Aproape de bulevard, mai discrete, ne aşteaptă o Dacie albă şi una cărămizie. Probabil mai sînt zeci asemenea în tot cartierul – într-una dintre ele, roşie, a bunicului meu, mi-am petrecut multe din verile copilăriei.

Pe domnul Florin, proprietarul Daciei galben-muştar, l-am găsit de curînd dînd zăpada de pe maşină. Am intrat în vorbă cu el şi l-am întrebat cîţi ani are maşina. „Ehei, probabil are mai mulţi ca dumneavoastră. Treizeci şi doi!”, îmi răspunde rîzînd. Da, are mai mulţi ca mine. Îmi arată şi maşina verde de vizavi şi-mi spune că aceea e şi mai în vîrstă, are treizeci şi şase, poate chiar spre patruzeci de ani. Ambele au fost, însă, bine îngrijite.

La început, Dacia dlui Florin era mai degrabă de un galben-lămîie; acum, după atîta vreme, s-a mătuit culoarea. A luat-o după trei ani de aşteptare, că aşa erau vremurile pe atunci, „dădeai buletinul şi te puneau pe listă, n-o primeai imediat. Am avut grijă de ea ca de copilul meu. Capota e din tablă, nu din plastic, ca la astea noi care se strică imediat – nu te uita că e zgîriată acum de puştii din parcare, am avut şi învelitoare la ea, dar mi-au rupt-o cîinii –, jantele sînt antifurt, am o cheie specială, făcută de mine. I-am făcut rodajul, nu ca acum, cînd mergi numai în oraş cu maşina, i-am pus ulei de calitate. Păi, maşina e ca nevasta, dacă n-ai grijă de ea, te lasă.”

Sigur, înainte de ’89 erau şi unele dezavantaje – benzina se dădea cu raţia (un rezervor pe lună), dar se putea face rost din alte părţi, spune dl Florin, împrumutai de la unul, dădeai la altul. La fel şi cu circulaţia alternativă de duminică – o săptămînă maşinile cu numere pare, o săptămînă cele impare –, pur şi simplu, ieşeai în afara oraşului în altă zi. Şi a tot mers cu maşina prin toată ţara, îmi povesteşte, la Sovata, la Cheia, la Herculane, o dată pe an la mare, toamna, înainte să înceapă copiii şcoala, a călătorit şi pînă în Germania cu Dacia asta.

Acum iese tot mai rar cu ea, mai mult cînd e vremea frumoasă. „Şi parcă nici nu-ţi vine să mai pleci cînd faci o oră pînă ieşi din oraş, nici nu mai ai unde să faci picnic în afara Bucureştiului”, oftează el. E nostalgic după vremurile acelea. Eu – doar după maşină.