De la Proust și de la diminețile de dumincă de la Combray, din În căutarea timpului pierdut, de la mătușa Leonie și de la prăjitura aceea iconică, înmuiată în „infuzia de ceai sau de flori de tei”, care poate să readucă la viață o lume întreagă, avem la purtător madlenele noastre. Călătorim cu ele ușor, le lăsăm să închidă trecutul nostru ermetic și putem să-l păstrăm ca pe o esență de parfum prețios, care nu se evaporă niciodată. 

Smochine proaspete am mîncat tîrziu, acum se găsesc și la supermarket. Cînd le văd, mă opresc în fața lădiței și îmi aleg cîteva, le pun într-o pungă, și gîndul îmi zboară deja departe. Știu că niciodată n-o să mai pot să mușc dintr-o smochină cărnoasă, cu miezul roz tivit cu galben, fără să retrăiesc o zi anume, dintr-o vară, cînd rămăsesem singură, în campingul de la Bunica, de pe coasta Croației. Dintr-o întîmplare, aveam să rămîn pînă seara acolo, fără să am nici un ban la mine. Stăteam într-un golfuleț, cu Adriatica la picioare, citeam Glamorama, și totul era de-o limpezime incredibilă. Pînă și pietricelele păreau transparente și mă gîndeam că nu poate să fie o zi mai frumoasă pe lume și că, dacă va veni un moment în care să trebuiască să aleg ce aș relua în viață, m-aș întoarce sigur acolo, la cortul mic, adăpostit de smochini. Doar că, de la atîta perfecțiune, la un moment dat a început să mi se facă foame. Am simțit-o discret cum se insinuează și am zis că n-o s-o las să-mi strice cheful, o să mă lupt cît pot cu ea, ce naiba. În paradis am putea să nu ne mai batem capul cu asta, ne consumăm și așa destul timp pe aici cu „ce să mîncăm”. Am încercat toate tertipurile, am făcut baie, am citit paginile una după alta, degeaba. Îmi simțeam slăbiciunea, creștea ca o umbră și nu mă mai lăsa să mă gîndesc la nimic altceva. Am fost nevoită să mă ridic, să stric toată construcția aceea desăvîrșită, în care nu se auzeau decît micile și subtilele valuri, și să încerc să găsesc o soluție de avarie. Ceasul să tot fi fost 3 după-amiaza. M-am fîțîit pe acolo. Smochinii erau plini de fructe, doar că existau afișe care îi rugau pe turiști să le lase unde le-au găsit și să nu le mănînce. Cînd ești sătul, guști un fruct, nu-ți trece prin cap să te ghiftuiești. Doar că eu nu prea aveam de ales, de data asta.

Am început, discret, să culeg smochinele de început de august ca să-mi mai potolesc foamea. Habar n-am cîte am mîncat în ziua aceea. Dar cu cît înghițeam mai multe, cu atît îmi plăceau mai tare. Mă hrăneau și îmi dădeau o stare de libertate care nu semăna cu nimic.

Azi m-am întors de la magazin și am pus fructele pe masa din bucătărie. E o cu totul altă vară. Golful înverzit din Croația, cu tot cu marea lui, le-am adus acasă. Poate n-o să mai ajung niciodată la Bunica. Nici măcar nu am nevoie să caut vreo poză. În sfera vineție a fructului a încăput tot. Pînă și cele trei bărci albastre, care se mișcă alene, sînt în miezul acela rozaliu, tivit cu galben.