Opinie la Dosarul din Dilema veche, nr. 804, 18-24 iulie 2019, despre Woodstock.

Am citit cu interes și plăcere dosarul Dilemei vechi dedicat festivalului Woodstock.

Cea mai interesantă relatare mi s-a părut a lui Adrian Cioroianu privind legătura între Woodstock și Cenaclul „Flacăra“ al lui Adrian Păunescu. Și cred că are dreptate cînd spune că acei tineri sînt cei care au înfăptuit Revoluția din 1989. Am avut ocazia să mă duc la unul dintre Cenacluri, dar nu am fost niciodată. De ce? Pentru că nu-mi plăcea ipocrizia lui Păunescu. La o întîlnire prin 1970 cu politehniștii, unde au fost prezenți mai toți scriitorii de mare calibru ai momentului, inclusiv Ana Blandiana, i-am urmărit în special pe doi, pe Leonid Dimov, care scria superbe poeme onirice desenate de Pucă și fuma Carpați fără filtru, și pe Păunescu, care recita poezi patriotice și fuma… Kent.

M-a surprins însă că din acest Dosar lipsesc mărturii ale celor de 70 plus minus doi-trei ani. Eu sînt chiar la 70. Mă mir că nu i s-a luat un interviu lui Florin Silviu Ursulescu, unul dintre promotorii muzicii rock din acea vreme. Cornel Chiriac și alții ca el nu mai sînt.

Am trecut la maturitate prin 1967, cînd a izbucnit fenomenul Phoenix. Atît de entuziasmat am fost, că le-am luat primul disc, cu toate că nu aveam pick-up. În 1967, toamna, s-a produs, cred, prima apariție bucureșteană a lui Phoenix la București la Casa Studenților. Stăteam la balcon și credeam că o să se prăbușească de atîta entuziasm. Replica bucureșteană a fost Sideral Modal Quartet, care începuse să cînte muzică underground, un fel de hard rock. Replica ieșeană a fost Roșu și Negru a lui Nancy Brandes și, ulterior, a celebrului baterist, Țăndărică – Ovidiu Lipan.

Îmi amintesc de Woodstock de la Europa Liberă, cred că la München ajunsese deja Chiriac. Anul 1969 a însemnat pentru mine o noapte la barul Litoral din Eforie Nord, venit special pentru ei din tabăra de la Costinești cu colegii. I-am ascultat pe Phoenix o noapte întreagă, ca aceștia să se vadă apoi dimineața cu cei de la Sideral.

Festivalul românesc al perioadei a fost Festivalul de Pop Rock Club A de la Casa Studenților din toamna lui 1969. Am reușit să intru în două seri, o dată cu bilet, alta blatist. Am avut ocazia să-i ascult pe cei de la Phoenix, care erau într-o perioadă mai slabă, și pe cei de la Roșu și Negru, în mare formă, care-și lansaseră și ei o operă rock și care au luat premiile festivalului. Însă senzația festivalului a fost Dorin Liviu Zaharia, cu „Balada bradului de noapte“, și formația Olympic 64, condusă de Picky Inglessis, cu care cînta. Formația Olympic 64 s-a destrămat ulterior pentru că Inglessis a emigrat în Olanda. Să nu-i uit pe clujenii de la Cromatic, cu „Racul, broasca și o știucă“ și cu un mare basist, Iuliu Merca. Cred că a fost ultima dată cînd marile formații rock au cîntat și au concurat împreună. A venit 1971, cu Tezele din iulie, și totul a fost pus în interdicție. Phoenix s-a reinventat cu etno rock-ul din Mugur de fluier, ca apoi să plece în 1977, nu înainte de a da un concert de Crăciun la București, în 1976, cu o scenă cu Yardbirds parcă luată din Blow Up. Astea-s amintirile mele.