Deja obișnuită cu situația de a bate la ușa Europei în speranța unei integrări plenare în sînul comunității, România pare a fi blocată într-un soi de ciclu vicios în care seriilor de rapoarte pozitive le succed refuzuri echivoce. Bineînțeles că astfel de circumstanțe ridică necesitatea analizării comportamentului atît celui respins, ale cărui insistențe aniversează 10 ani la finele anului, cît și a celei care deține resorturile tututoror ambițiilor noastre naționale, nimeni alta decît Uniunea Europeană.

Ceea ce se cunoaște cu certitudine este că România îndeplinește condițiile de aderare la spațiul Schengen încă din 2011, cu toate acestea temeiurile care au justificat refuzul unor state au trecut printr-o serie de schimbări cauzate de modificările situației politice de pe întreg mapamondul. Primul obstacol pe care l-a avut de depășit țara noastră încă de la setarea acestui țel, în ianuarie 2007, odată cu pătrunderea în Uniune, și de altfel și cel mai greu de combătut prin caracterul stereotipic a vizat, bineînțeles, spaima profundă pe care occidentalii o au în fața invaziei romilor. României i s-a reproșat la acel moment că a eșuat în integrarea minorităților, iar răspunsul țării noastre nu a fost altul decît implementarea unei strategiii naționale cu rezultate îndoielnice. Dintre toate lucrurile de care guvernanții noștri se fac vinovați, încercarea de a minimaliza diferenetele culturale și de a modifica mentalități este totuși una dintre cele mai grele misiuni, lucru pe care conducătorii occidentali îl resimt categoric în contextul actual al crizei refugiaților. Privind retrospectiv, ceea ce se petrece acum în Europa desființează argumentul care i-a fost oferit României cu ani în urmă. Următoarea problemă pe agenda țării noastre a fost cea a corupției, care nu reprezenta inițial, la momentul demarării proceselor de aderare, un criteriu de departajere. Prima și probabil cea mai vehementă opozantă a noastră rămîne Olanda, care, în ciuda rapoartelor pozitive, și-a menținut poziția categorică acuzînd în nenumărate rînduri țara noastră de probleme legate de corectitudine. La drept vorbind, deși cifrele indică o îmbunătățire, multe schimbări nu se întrevăd în sistemul de justiție românesc și pentru cetățeanul român de rînd este mai evident decît pentru oricine că pentru a se realiza un progres se cer modificări mult mai complexe.

Ajungînd la situația prezentă, problema trebuie judecată eminamente prin prisma crizei refugiaților și al alertei de atac terorist. Liderii europeni nu se pot pune de acord asupra bilanțului dintre avantajele și dezavantajele unei posibile aderări a României la spațiul Schengen. Cele două situații între care aceștia oscilează sînt pe de o parte menținerea iluziei unei Europe puternice prin realizarea unor integrări și mai profunde prin care așa-zisele „state de mînă a doua” ar deveni participanți la masă mare a negocierilor, aflîndu-se în mijlocul mecanismelor decizionale, iar pe de altă parte riscul la care s-ar expune prin deschidere granițelor și creearea unei noi rute lipsite de orice control care le-ar permite accesul refugiaților fără nici o problemă pînă în Germania. Importanța celei dintîi este evidentă avînd în vedere accentul pe care autoritățile europene îl pun pe modul în care Uniunea este receptată din exterior, iar menținerea imaginii de oază în care drepturile fundamentale ale omului domnesc este mai mult decît vitală pentru continuarea Europei pe care o cunoaștem astăzi. În același timp, noi aderări la spațiul Schengen ar asigura viabilitatea sistemului și așa zdruncinat de statele care acționează împotriva spiritului european, construind garduri.

Una peste alta, nu multe s-au schimbat în situația României care se perpetuează într-o incertitudine aflată între încapacitatea autorităților române de a-și îndeplini obligațiile pînă la termen, setat inițial iluzoriu pentru anul 2008 și o strategie politică complexă care ne depasteste cu mult și care ar putea asigura sau dimpotrivă distruge viitorul Europei și al liberei circulații. Olanda rămîne categorică în ceea ce ne privește și ale cărui acuzații, trebuie să recunoaștem sincer, sînt întemeiate. Acesteia i se adaugă Ungaria care nu s-a sfiit să anunțe eventualiatea extenderii gardului înspre România, chiar și în condițiile actuale, de non-membru Schengen pentru a elimina posibilitatea oricăror rute alternative la care refugiații ar putea recurge și pentru a minimaliza presiunea care se pune pe granițele sale. La polul opus, Franța pare a-și fi schimbat discursul în ceea ce ne privește, președintele François Hollande asigurînd în recenta sa vizită în capitala țării noastre susținerea sa în demersurile de aderare. Pe aceeași linie, Jan Gabor, ambasadorul Slovaciei la București a declarat că România se poate baza pe sprijinul țării sale și va impune acest punct de vedere în summitul de la Bratislava, însă rezultatele acestei adunări sînt departe de a fi clarificat situația.

În aceste condiții, România ar putea folosi acest timp extra oferit pentru a rezolva problemele și așa precar asumate. Atitudinea autorităților române ar trebui să fie una de sinceritate cu ele însele, doar în această manieră putîndu-se pregăti pentru rolul de păzitor al granițelor Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, românii trebuie să conștientizeze că ajutorul oferit de FRONTEX (Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene) s-ar putea să nu fie întotdeauna pe măsură nevoilor care vor apărea. De altfel, inițiativa de înlocuire a FRONTEX-ului ar trebui să reprezinte un indiciu cît se poate de puternic în ceea ce privește capacitățile sale, iar România s-ar putea afla în situația nu tocmai fericită de a nu reuși să își îndeplinească atribuțiile de securitate.