Căutam ceva în inbox-ul meu de Yahoo. Am tastat cuvîntul, ca să ajung ușor la mesajul cu pricina. În fața mea a apărut, în toată splendoarea ei, o iarnă chinuită, de acum cîțiva ani. Am început să deschid mesajele vechi și să le citesc. Ca și cînd le-ar fi scris altcineva. Cu curiozitate și emoție. Și cu înțelegere pentru femeia care încerca să-și pună în cuvinte ce simțea. Devenisem destinatar și expeditor în același timp. Personaj și autor. Pe măsură ce recream acel puzzle de stări și mă adînceam în lectură, mi se părea că descopăr mai degrabă un pește care se zbătea pe uscat, nu un om. Îmi venea să fac adnotări pe texte, să-i spun fetei ăleia că o să treacă, o să plece de acolo și că lucrurile o să se așeze. Doar că ei nu-i păsa de mine. Ci de niște fapte concrete, de niște cuvinte pe care le aștepta în acea corespondență, ca și cînd ar fi fost singurele din lume care contau.

Mă bucuram pentru delicatețea ei. O detestam pentru că nu abandonase. Am simțit discrepanța dintre cele două discursuri, pe care doar distanța te poate face s-o vezi clar. Eram furioasă în fața unor evidențe. M-am întrebat dacă acum aș proceda la fel. Și dacă structura „trupului sufletesc” se schimbă și el, odată cu celelalte. Dacă aș fi sesizat pericolul și imposibilitatea mai bine și mai repede. Am încercat să-mi dau seama cît era „literatură” și cît adevăr în povestea cu pricina. Unde pierdusem frîiele și ce mă sedusese. Cît scrisesem și cît trăisem din ce era acolo. Dacă dădusem dovadă de curaj sau de lașitate. De ce le păstrasem, cînd cu un simplu delete puteam șterge totul?

Oricum, sîntem acești oameni noi fără corespondență, curați ca lacrima și fără slăbiciuni. Și nu va putea nimeni, niciodată, să arunce un ochi în viețile nostre private, dincolo de niște conturi pe Facebook sau pe Insta.

Am făcut apoi curat în bibliotecă. Și am dat peste un plic galben, plin cu scrisori din anii '60, pe care un prieten mi le-a încredințat mai demult. „Poate faci ceva cu ele”, mi-a spus. Părinții lui stătuseră o vreme, în tinerețe, în orașe diferite. Și ținuseră legătura așa, în scris, aproape zilnic.

Pe el îl dor uneori măselele, dar îi promite, că de comun acord, vor stabili data nunții. Pe ea o mîhnește lipsa lui de chef de învățat și-și dorește ca el să-și ia examenele și să fie fericiți. Și îi spune și că a mîncat puțin și că nu prea doarme.

Plicurile lor sînt galbene și scrisul rotunjit. Al ei, ceva mai suplu decît al lui. El se plînge mai mult, ea pare mai reținută și mai voluntară. Nu știu dacă s-ar recunoște în rîndurile astea, dar măcar nimeni nu poate să șteargă ce și-au scris.

Credit foto: Robert Petreanu