Valorile culturale trebuie privite în perspectivă

– interviu cu Jaroslaw GODUN, directorul Institutului Polonez din Bucureşti –

 Institutele străine sînt deja parte firească a peisajului cultural al Capitalei. Printre cele mai iubite şi vizitate se numără Institutul Polonez. Motivele sînt diverse: unele ţin de punctele comune, istorice şi culturale, dintre cele două ţări, pe care deceniile comuniste şi anii de tranziţie le-au adîncit. Dar celelalte prezintă un aspect obiectiv: profesionalismul echipei de aici, programul cultural oferit vizitatorilor – divers, modern, atrăgător, atent la preferinţele publicului.

Directorul Institutului Polonez din Bucureşti, Jaroslaw Godun, oferă, în interviul de mai jos, cîteva explicaţii pentru această stare de lucruri: spre deosebire de România, bugetele Institutului cresc de la an la an, iar guvernanţii polonezi par să fi înţeles cît de important este un asemenea organism pentru promovarea culturii poloneze la nivel internaţional. Jaroslaw Godun vorbeşte, cu afecţiune, şi despre întîlnirea sa personală cu România, în prezent, din acest punct de vedere, o „a doua casă“.

Cînd aţi venit prima dată în România? Care a fost prima dvs. impresie?

Contactul meu iniţial cu România a fost unul de scurtă durată. Am tranzitat ţara în drum spre Albania, unde mergeam cu nişte prieteni în vacanţă. Nici nu bănuiam la vremea respectivă că în foarte puţin timp aveam să mă întorc aici, la studii. Eram deja student la Academia Creştină din Varşovia, în anul I, şi mi s-a propus o bursă integrală la Bucureşti. Am acceptat fără să stau pe gînduri şi aşa a început aventura mea cu România, fără să cunosc nici o boabă româneşte. Era anul 1996. Înainte să încep cursurile la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie, am fost cîteva luni la Suceava, unde fusesem repartizat pentru a învăţa limba. Cînd mă gîndesc la „începuturile mele carpatine“ parcă mă revăd aievea într-un univers aidoma celui din Călătorind spre Babadag al polonezului Andrzej Stasiuk şi o spun cu multă afecţiune: România şi oamenii ei au devenit pentru mine o a doua casă.

Vorbiţi-ne pe scurt despre viaţa şi parcursul dvs. profesional înainte de a veni în aici.

 Pe scurt: spre sfîrşitul studenţiei am început să lucrez la Ambasada Poloniei, în cadrul biroului ataşatului cultural, apoi în 2001, cînd a luat fiinţă Institutul Polonez, am intrat în prima echipă a acestuia. În 2006, în urma unui concurs organizat de MAE din Polonia, am preluat postul de director al instituţiei, străduindu-mă ca, împreună cu dinamica echipă pe care o avem, să aducem în atenţia publicului de aici şi din Republica Moldova cultura poloneză.

În România, este răspîndită părerea, la 20 de ani după căderea comunismului, că lucrurile se mişcă prea încet, că există prea multă corupţie şi clasa politică este egoistă. Ce cred polonezii despre ţara lor, la 20 de ani după 1989?

 Polonezii nu au totuşi motive să se plîngă, ba chiar sînt mîndri de realizările lor. Am intrat în NATO şi în Uniunea Europeană, nivelul de trai este în continuă creştere şi, mai presus de orice, criza aceasta care a zdruncinat Statele Unite şi Europa, ţări cu tradiţie capitalistă, în Polonia nu s-a simţit cu atîta putere. Sîntem singura ţară europeană care a reuşit să termine anul 2009 cu o creştere economică de 1,5% din PIB. Economia poloneză este astăzi atît de echilibrată tocmai fiindcă după 1989, primul guvern necomunist al Poloniei, condus de Tadeusz Mazowiecki, a luat nişte hotărîri politice drastice, dureros resimţite la vremea respectivă de populaţie, menite să însănătoşească economia (mă refer la planul Balcerowicz). Şi ele au dat roade. Efectele acelor decizii se văd, zic eu, şi astăzi, în modul cum evoluează viaţa economică şi socială a ţării.

În cîte ţări are filiale Institutul Polonez? Există o anumită parte a lumii pe care puneţi accent?

La ora actual, Polonia are 22 de Institute Poloneze în toată lumea: cîte unul la New York şi Tel-Aviv, restul în Europa, începînd cu Rusia (unde sînt două: Moscova şi Sankt-Petersburg) şi terminînd cu Spania. Dacă ar fi să judecăm după numărul institutelor care activează pe teritoriul unei singure ţări, am fi tentaţi să credem că se pune accent pe relaţia cu Germania, unde Polonia este reprezentată de trei institute: la Leipzig, Berlin şi Düsseldorf. Însă eu cred că accentul cade în mod egal între Orient şi Occident.

Bugetele institutelor poloneze au crescut de la an la an

În România au existat discuţii legate de anumite evenimente artistice patronate de Institutul Cultural Român, considerate de unii a fi prea moderniste sau avangardiste. În Polonia există aceeaşi tensiune între tradiţia şi modernitatea artei?

Nu înţeleg de ce trebuie să existe o tensiune între tradiţie şi modernitate, ele pot conlucra armonios spre beneficiul culturii care încearcă să-şi promoveze valorile. Personal, mă bucur că Institutul Cultural Român începe să pună accent şi pe modernism în cultură, căci acesta este un factor indispensabil în atragerea unui public tînăr şi avid. Nu putem rămîne exclusiv ancoraţi în tradiţie şi conservatorism, ci trebuie să mergem în ritmul vremurilor pe care le trăim. Nu sînt adeptul neglijării sau repudierii tradiţiei, dar nici nu înţeleg cultura doar prin prisma canonului. Eu cred că ideal ar fi să găsim o cale de a le îmbina armonios. Este nevoie de amîndouă, deoarece sîntem intrinsec reprezentaţi de ambele tendinţe. Un exemplu concludent îl reprezintă designul polonez care valorifică pe fundal modern elemente tradiţionale ale artei şi este foarte apreciat la ora actuală.

Există discuţii şi în Polonia legate de legitimitatea/eficienţa/bugetul Institutului, ca în România? Se manifestă o politizare a acestor discuţii, ca la noi?

Polonia a înţeles un lucru – după părerea mea – fundamental, de o importanţă crucială pentru destinul unei ţări, şi anume că diplomaţia ei culturală şi publică este cel mai potrivit vehicul de promovare a valorilor sale. Ce pot face România şi Polonia mai cunoscut la ora actuală decît cultura, diversitatea lor culturală? O dovadă a acestei politici o constituie, printre altele, faptul că bugetele instituţiilor poloneze care se ocupă cu promovarea culturii în străinătate au crescut semnificativ de la an la an. Valorile culturale trebuie privite în perspectivă, de multe ori rezultatele nu sînt imediate. În Polonia, chiar şi politicienii înţeleg faptul că o ţară care promovează o politică economică dublată de o politică culturală are mai multe şanse să devină vizibilă, să existe cu adevărat în conştiinţa celorlalte popoare mai experimentate în domeniul promovării culturii.

Anul Chopin, de la muzică clasică la jazz şi rock

Ce programe ne va oferi Institutul Polonez în 2010?

În Polonia şi în lume anul 2010 va fi în primul rînd dedicat lui Frédéric Chopin, ceea ce înseamnă că şi în România ne vom strădui să organizăm diverse manifestări consacrate personalităţii marelui compozitor. Nu toate evenimentele prilejuite de aniversarea lui Chopin vor fi în notă clasică. Intenţionăm să celebrăm muzica în general. În stilul lor îl vor elogia pe Chopin artişti de jazz, de muzică rock, precum şi reprezentanţi ai artelor vizuale. Pe lîngă Anul Chopin, vom avea în Bucureşti, Chişinău şi în marile oraşe ale României manifestări din arta contemporană, literatură, artă vizuală, dans contemporan şi teatru.

De care eveniment patronat de Institut sînteţi în particular mîndru?

Mi-e teamă că la această întrebare voi adopta atitudinea subiectivă a unui părinte iubitor care nu vede defectele copiilor săi. Îi iubeşte pe toţi şi e mîndru de toţi deopotrivă. Proiectele pe care echipa Institutului le-a realizat sînt aproape de sufletul meu. Dar dacă ar fi să dau un exemplu care să ne scoată din general în particular, aş menţiona expoziţia de artă contemporană a Poloniei anilor ’80 sub titlul „Republica Bananieră. Expresia anilor ’80“, prezentată la Muzeul Naţional de Artă Contemporană sau proiectele „literare“, adică cele prin care aducem în atenţia iubitorilor de literatură din România vîrfurile literaturii polone, reprezentate nu numai de autori contemporani, ci şi de cei canonici.

Ce apreciaţi în mod deosebit în cultura poloneză de astăzi? Dar în cea românească?

La ora actuală teatrul polonez – şi mă refer aici la întreaga industrie teatrală: regizori (Krzysztof Warlikowski, Krystian Lupa etc.), dramaturgi (Tadeusz Slobodzianek, Przemyslaw Wojcieszek etc.) – de departe strînge toţi laurii. La fel şi design-ul polonez este în prezent pe culmi sau arta contemporană, datorită contribuţiilor lui Miroslaw Balka, Wilhelm Sasnal, Zofia Kulik şi alţii. În ceea ce priveşte cultura românească, votul meu de încredere şi aprecierea mea maximă merg către tînăra cinematografie românească.