Cod genetic
● Anoushka Shankar, Traces of You, Deutsche Grammophon, 2013.
Ravi Shankar, legendă a sitarului, a lăsat în urmă trei copii de la trei mame diferite şi toţi trei muzicieni, ceea ce spune ceva despre gena sa dominantă. Albumul de faţă este al mezinei, Anoushka Shankar, alături de care panditul a avut ultimul concert, cu o lună înainte să moară, în urmă cu un an. Titlul Traces of You sugerează că materialul e dedicat urmelor lăsate de Shankar în istoria şi ADN-ul muzicii. Fiica mijlocie, mai celebra Norah Jones, apare ca invitată cu contribuţii vocale pe cîteva piese, intime şi comemorative, după cum se poate ghici din titluri: „Traces of You“, „The Sun Won’t Set“ şi „Unsaid“. Restul materialului (poate cu excepţia ostentativ-intitulatei „Fathers“) este cel mult bîntuit de spiritul muzical al maestrului-tată, dar nu îi este direct închinat (mare parte din album fiind deja compus la moartea sa).
Ravi Shankar a deschis ochii culturii populare asupra muzicii indiene pe la mijlocul secolului XX, inspirînd exodul spiritual al rockerilor şaptezecişti (Beatles, de exemplu), importul masiv de marijuana spre generaţia hippie şi deschiderea spre Occident a cutiei Pandorei pe care azi o numim „industria Bollywood“. Totuşi, activitatea lui Shankar nu a coborît în pop decît rareori, moştenirea lăsată de el fiind tradiţionalistă şi înalt poziţionată, în ciuda relocării artistului în California şi a participării, mai mult de gura lumii, la Woodstock. Comparativ, Anoushka e mai modernă şi mai libertină, iar Norah Jones – destrăbălată de-a dreptul. Al treilea urmaş, Shubhendra Shankar, e dintr-o altă generaţie, el a pus osul ca acompaniator al tatălui încă de la ieşirea lor din India şi a răposat cu mult înaintea lui.
Pentru anii ’70, muzica indiană a fost un miracol de pe altă planetă, o schimbare de paradigmă spirituală. Britanicii, cîndva posesori politici şi economici ai ţinuturilor cu pricina, au deschis robinetul cultural spre restul Occidentului, oarecum cu întîrziere. (De ce a fost nevoie să-i aşteptăm pe hipioţi? Probabil din raţiuni de farmaceutică psihedelică.) Ravi Shankar nu a fost teribil de încîntat să fie asociat acestui context şi a optat pentru o distanţă politicoasă, clădindu-şi numele cu sudoarea proprie şi cu ocazionalul sprijin al lui George Harrison, care, pur şi simplu, era un nume prea mare să fie ignorat. Anoushka este atentă la numele cu care se asociază, dar ceva mai deschisă spre zona pop. La unele ocazii, a colaborat cu Sting, Thievery Corporation şi Herbie Hancock, cu acesta din urmă chiar pe un album comentat în rubrica de faţă – The Imagine Project.
Fiica pare blestemată să trăiască în umbra părintelui, o postură deopotrivă de invidiat şi nefastă pentru identitatea artistică. Măiestria sa în ale sitarului e onorabilă (semnificativ îmbunătăţită de la debut), iar sound-ul cristalin al albumului e propice pentru vibraţiile exotice ale instrumentului, însă avem, totuşi, de-a face cu o artistă care cîntă la sitar pentru că tatăl său a cîntat la sitar. Comparativ, Norah Jones şi-a făcut un nume mai clar definit în industrie, iar participarea sa pe acest album rămîne principalul punct de atracţie al materialului. În rest, avem un album world music în care s-a investit mai multă producţie decît imaginaţie, Anoushka renunţînd chiar şi la experimentele pe care le îndrăznise în trecut, în sensul modernizării sound-ului. O singură piesă – „Maya“ – iese în evidenţă prin fundalul electro apăsat, cu başi de club. Acompaniamentul de pian şi de hang nu este suficient de îndrăzneţ încît să inducă o dimensiune cît de cît experimentală, opţiune probabil conştientă, avînd în vedere ocazia cu care e asociat albumul. Cei care au dezvoltat în timp o relaţie afectivă cu opera lui Ravi Shankar vor considera materialul perfect alcătuit şi aliniat scopului său, fără a lăsa loc pentru reproşuri. Dar sînt de aşteptat de la Anoushka Shankar şi albume Anoushka Shankar, nu doar tributuri aduse codului său genetic.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
