Multe semne de întrebare
Cine a auzit de cazul Elodia? - îi întreb eu pe liceenii cu care discut despre "lege şi ordine pe Internet". Hă, hă, hă, rîd gros copiii, a neîncredere. Cum adică, cine a auzit de Elodia? Mai degrabă cine n-a auzit, îmi replică ei. De luni de zile, dispăruta Elodie face deliciul morbid al familiilor lor privitoare de OTV şi este subiect de "social networking" prin discoteci, cluburi sau pe unde s-or mai reuni azi liceenii, la socializat (chiar, unde?). Chiar. Aţi auzit de "cazul Elodia"? Oh, n-aş vrea să insinuez că sînteţi privitori de OTV - deşi telecomanda ar trebui să se bucure de privilegiul intimităţii inviolabile, precum corespondenţa. Şi nu mă îndoiesc că aţi auzit, pentru că subiectul a devenit atît de fierbinte, încît chiar şi presa "serioasă" s-a văzut sub presiunea tratării lui. Dar şi-a trăit traiul mediatic cînd soţul suspectat a fost pus în arest pentru 29 de zile. Pentru? Pentru? Pentru violarea căsuţei de e-mail a femeii dispărute! Cam pe aici se termină relatările - şi cam pe aici începe adevăratul subiect de presă. Cum adică, un cetăţean simplu intră la arest pentru că a citit e-mail-ul soţiei presupus infidele? Pentru că i-a violat căsuţa de e-mail? Cum i-a violat-o? Cum se dovedeşte asta cu probe acceptabile în instanţă? Cum se instrumentează cazul? Şi putem vorbi de viol intramarital de corespondenţă, aşa cum vorbim de viol intramarital (şi el contestat la greu)? "Profesoara porno" Aş putea scrie acest articol numai cu întrebările care-mi trec prin cap legate de trista poveste a Elodiei celei dispărute. Dar n-o fac, pentru că mă împinge din urmă "profesoara porno din Zalău". Un cuplu îşi filmează momentele intime, din raţiuni care nu solicită nici o motivaţie. Aceste filmuleţe ajung pe net - după primele indicii, fără voia protagoniştilor. Scandal! Profesoara îşi dă demisia din comisia de bacalaureat, presa vuieşte, comentariile abundă, majoritatea incriminînd-o pe femeie (puţini o văd în postura de victimă). Şi înecînd-o într-un val greţos de ipocrizie ("un cadru didactic trebuie să dea dovadă de reţinere în orice împrejurare", "ce model oferă elevilor?", "locuieşte cu mama şi copilul în acelaşi apartament!"). Încă o dată, adevărata poveste rămîne nespusă. Cum au ajuns acele filmuleţe pe Internet? Ce garanţie avem că, atunci cînd ne trimitem calculatoarele în service, intimitatea lor (şi a noastră) este protejată? Cine ne apără în cazul în care intimitatea noastră cibernetică este invadată? Cui ne plîngem, la poliţie? Ştie poliţia să găsească "infractorii cibernetici"? Cum se instrumentează cazul şi cîţi procurori ştiu s-o facă? Ce constituie o dovadă acceptabilă în justiţie, în astfel de cazuri? Cîţi judecători ştiu ce să facă dacă se trezesc cu un astfel de dosar pe birou? Şi cîţi avocaţi pot să ne reprezinte? Şi ce pedeapsă li se aplică celor care ne fură pixelii privaţi şi îi aruncă în lume? Această ultimă întrebare se poate pune şi într-un caz mai puţin spectaculos. O funcţionară din Ministerul de Finanţe este acuzată de vînzare de droguri. Articolul apare în cîteva ziare bucureştene însoţit de fotografii luate de pe profilul de hi5 al femeii. Cu ce drept? Expunerea voluntară a unor materiale cu caracter privat într-un spaţiu cu acces public dă oricui dreptul de a utiliza acele materiale? Dacă ne punem pozele pe Internet, înseamnă că renunţăm total şi pentru totdeauna la dreptul la propria imagine? Şi dacă ne răzgîndim, cum putem retrage o astfel de poză? "Provocările digitale" Că presa a trecut cu uşurinţă ingenuă pe lîngă astfel de subiecte "grase" nu mai miră pe nimeni. Doar că de data aceasta nu aş vrea ca presa - şi doar ea - să fie calul de bătaie. Cred că întreaga societate românească se va vedea silită să-şi redefinească nişte concepte, termeni şi proceduri pentru a răspunde "provocărilor digitale". Cu o penetrare a Internetului de peste 25%, mediul online devine statistic relevant şi este deja, pentru mulţi, un instrument profesional, un canal social, dar şi un element de stil de viaţă. Trăim încă în miezul mitului "mediului fără nici o regulă" şi ne comportăm ca atare. Pentru noi, Internetul a venit un pic prea devreme. Noi încă n-am apucat să ne însuşim şi să digerăm ca lumea, să "interiorizăm" tăria libertăţii de expresie, cu toată trena ei de responsabilităţi auto-asumate. Şi iată că ceva încă şi mai vast, ceva încă şi mai îmbătător ni se oferă: să emigrăm din ţara lui "merge şi aşa" în împărăţia lui "merge oricum, merge orice". Poliţistul trebuie să ştie informatică şi trebuie să aibă etica de a nu intra acolo unde nu se cade. Aşa că iar trebuie să luăm munca de la cap, să învăţăm cum funcţionează jucăria, ce se poate şi ce nu se poate, ce se cade şi ce nu se cuvine. Situaţia este complicată, de data aceasta, de natura tehnică a mediului şi de cea eterică a "obiectelor" ce-l compun. Poliţistul nu are, în povestea asta, doar baston de cauciuc, el trebuie să ştie informatică, trebuie să ştie cu rigurozitate unde are voie şi unde nu să pătrundă (căci "uşile" nu mai sînt vizibile şi "violările de domiciliu" sînt subtile şi neştiute ochiului) şi trebuie să aibă etica de a nu intra acolo unde nu se cade, chiar dacă nu-l vede nimeni cînd o face. Cele cîteva cazuri de criminalitate cibernetică rezolvate la noi au vizat, în general, "scheme" de fraudă bancară sau de sisteme de comerţ online din străinătate şi spargerea unor site-uri de prestigiu. Şi au presupus cooperare internaţională. Dar noi, aceştia, nebancarii (neinteresanţi a priori prin lipsa prejudiciului material), nesecreţii, cu doar tainele noastre de budoar de apărat, noi cum ne descurcăm? De aceea mi-a plăcut mie cazul Elodia. Fiindcă mi-a demonstrat că, dacă dispărem şi se vorbeşte despre noi în presă mult, cei ce ne sparg căsuţele de e-mail sînt arestaţi. E un pas înainte, mai lucrăm la detalii. P.S. Mai cunosc cazul unui jurnalist din Timişoara care şi-a apărat în justiţie onoarea pierdută a căsuţei de e-mail. În acel caz, el s-a plîns la poliţie şi poliţia a reuşit să identifice violatorul, iar jurnalistul a cîştigat procesul. Deci se poate şi dacă nu dispărem.
