Timbre de ieri şi de azi

Pentru copiii din generaţia mea a avea un clasor era un prim pas spre socializare. Pe vremea cînd aproape nimic nu era colorat şi nu existau postere cu formaţii rock, colecţionarea de timbre se situa undeva la graniţa dintre modă şi pasiune. Părinţii acceptau acest "moft" şi investeau, cumpărau acele plicuri filatelice roşii ce-ţi dădeau emoţii, pentru că nu ştiai niciodată dacă conţin "dubluri", adică timbre pe care deja le aveai sau altele noi care îţi completau seriile. Erai exclus din gaşcă dacă, la şcoală, voiai să faci schimb cu timbre îndoite sau deteriorate (le examinam cu multă atenţie cu o mică lupă pentru filatelişti şi exclamam dezamăgiţi: "E filat!") şi creşteai în ochii tuturor dacă deţineai "coliţe" sau timbre străine "neştampilate". Îmi amintesc că schimbul de timbre semăna cu un ritual. Timbrele se ţineau în clasoare, dar şi în cărţi sau caiete şi ieşeau la iveală de prin ghiozdane, oriunde şi oricînd: pe bănci, în recreaţii sau în parcarea din spatele blocului, după ore. Dintr-odată orice altă preocupare dispărea şi se strîngeau mai mulţi copii care asistau tăcuţi la negociere. Studiai "marfa" cu un ochi de profesionist, apreciai valoarea şi nume diferite ţi se amestecau în minte: numele ţărilor, ale unor oraşe necunoscute, ale păsărilor şi plantelor, ale sportivilor de la Olimpiadă. O cultură generală pe care o asimilai din joacă, fără să vrei şi fără să te oblige nici un învăţător, nici un părinte. Filatelia face acum parte din rămăşiţele copilăriei mele optzeciste şi o pot încadra la categoria pasiuni ocazionale, însă vizitînd Expoziţia Filatelică Mondială EFIRO 2008 de la Romexpo nu m-am putut abţine să nu-mi imaginez cît de mult ar fi însemnat pentru noi, cei de atunci, un astfel de eveniment. Un paradis al timbrelor în care să-ţi recunoşti seriile preferate şi chiar să le poţi cumpăra direct de la "sursă" (adică de la reprezentanţii companiilor de poştă din diverse ţări) pe cele care îţi lipsesc. În timp ce familii întregi se înghesuiau în pavilionul central unde avea loc un tîrg al bunurilor de consum, în pavilionul 15 nimereai într-o cu totul altă lume, parcă suspendată în timp. Am văzut colecţionari pe care îi recunoşti după modul în care caută ceva anume şi gesturile fine cu care răsfoiesc un clasor, i-am văzut şi pe "nostalgicii" generaţiei mele, dar am văzut şi oameni care, după toate aparenţele, nu aveau nici o legătură cu timbrele şi au venit ca la muzeu. Pavilionul 16, în care erau standurile "poştelor", m-a dus cu gîndul la schimburile de odinioară, de pe treptele scării de bloc. Doar cadrul era unul "oficial", se vorbea în engleză, însă dacă aveai timp şi răbdare să studiezi "oferta", emoţiile erau aceleaşi: descoperirea unei serii noi din Coreea, penajul exotic al păsărilor din Botswana, sobrietatea timbrelor britanice, figurile familiare ale sportivilor de pe timbrele ruseşti. Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la emiterea primei mărci poştale româneşti, "capul de bour", iar expoziţia organizată de Compania Naţională Poşta Română în colaborare cu Federaţia Filatelică Română are drept scop marcarea acestui eveniment. Prima expoziţie EFIRO cu participare internaţională a avut loc în anul 1932, sub înaltul patronaj al Regelui Carol al-II-lea. Am stat la coadă pentru a intra în zona securizată şi a vedea matriţele capului de bour. În spaţiul cu exponate deosebite, vizitatorii intrau pe rînd, la scurte intervale de timp. În faţa mea era un cuplu în jur de 50 de ani. Ea era nemulţumită că în loc să meargă la "bunurile de consum", trebuia să aştepte. "De ce stăm aici?" - îi reproşa soţului său. "Cum adică de ce? Să vedem! Să vedem scrisoarea de la Hiroshima, să vedem Capul Bunei Speranţe şi eroarea de culoare, să vedem colecţia Reginei Elisabeta a II-a...". Ea îşi masca plictiseala printr-un căscat discret. "De ce merge atît de greu?" "Pentru că sînt unii care stau cîte o oră înăuntru" - o informă sec agentul de securitate. Curtea de onoare cu exponatele sale deosebit de valoroase poate fi într-adevăr spectaculoasă doar pentru cunoscători. Pentru cei ca mine este impresionantă doar din perspectivă istorică. Dincolo de ea sînt două pavilioane înţesate de timbre. Mii de timbre grupate după tematică, după ţara de provenienţă, după perioada emisiei. Plicuri cu mărci poştale, interesante şi din punct de vedere al grafiei. Şi multă linişte. Poate prea multă. Dacă ar fi să reproşez ceva expoziţiei, m-aş opri la "ambalajul" ei. Timbrele sînt expuse şi atît, nu există alte puncte de atracţie. Vizitatorii nu participă în nici un fel, doar se uită. Din loc în loc sînt ecrane pe care rulează imagini din filme documentare sau de prezentare. Nu cred că ar fi fost imposibil să se creeze un spectacol pornind de la o marcă poştală, însă probabil că nu acesta era scopul. M-a întristat însă faptul că erau foarte puţini copii. Majoritatea fuseseră "abandonaţi" de către părinţi la intrare, în zona Jetix. Un singur puşti făcea poze în neştire costumului de cosmonaut al lui Dumitru Prunariu expus într-o capsulă din sticlă. Într-o lume a e-mail-ului şi a Internetului, timbrele pot să pară anacronice. Celor mai tineri decît mine care n-au prins "moda clasoarelor" nu le spun nimic. Copiii de astăzi sînt mai degrabă fascinaţi de imagini în mişcare, decît de poze. Totuşi, cu mai multă creativitate filatelia ar putea să iasă din "nişa" ei şi să atragă şi atenţia publicului larg. Pînă atunci, el admiră maşinile de curse expuse la tîrgul bunurilor de consum.