Nume de străzi (II)

Iau acum să răsfoiesc Ghidul străzilor din Bucureşti, ediţia din 1973 (a mai fost una înainte, în 1970). N-am altul mai recent la îndemînă, dar n-are importanţă data, fiindcă nu caut numele care oricum au fost schimbate: Gheorghiu-Dej, Sălăjan sau Moghioroş, intolerabile politic. În schimb, văd cu plăcere că a rămas tendinţa de a exprima, prin alegerea numelor de străzi, o înclinaţie spre istorie şi filosofie care nu poate decît să înalţe nivelul cultural al bucureştenilor. În primul rînd, strada Salvatorului: cred că înseamnă "a Mîntuitorului", deci un îndemn la pietate, fiindcă nu pot crede că cineva s-a gîndit la salvamari sau salvamontişti. Strada Veacului şi intrarea Veşniciei (de ce numai intrare? ar merita un bulevard) mi se pare că dovedesc o profundă meditaţie istorico-teologică. De altfel, există şi o stradă a Meditaţiei, ceea ce numai naturile prozaice ar putea interpreta ca aluzie la o ocupaţie rentabilă a profesorilor de matematică, fizică ş.a.m.d. Tot domeniului religios îi aparţine probabil un nume al cărui înţeles rămîne obscur: Mucenicul Becheru (să fie un martir ignorat de calendarul oficial al BOR?). Ce să mai zic de str. Invalidu Ion: oare personajul avea acest nume de familie sau au fost avute în vedere meritele, necunoscute altfel, ale unui veteran infirm? Lista e şi aşa plină de sergenţi şi caporali de care n-a auzit nimeni. Istoria e prezentă, de la Antichitate: M.I. Brutus (Marcus Iunius prescurtat, ca pe o carte de vizită) sau patriotica stradă a Geţilor, pînă la secolul al XVI-lea al trecutului naţional: str. Cercel Petru. Politica se infiltrează insidios: nu ştiu dacă am mai lăsat intrarea Poltava (alte referinţe la gloriile militare ruseşti, ca Mareşalul Tolbuhin, deja dispăruseră), iar str. Emigrantului o fi fost numită aşa cînd românii au început să se care peste graniţă. O oarecare aplecare către virtuţile civice sau private aş vedea la străzile Democraţiei, Demnităţii şi Chibzuinţei. Strada Servituţii, care era prin Ferentari, a dispărut odată cu una din eliberările periodice ale poporului român. O fi fost o aluzie la fostul statut de robi al locuitorilor cartierului. O stradă a Declamării presupune admiraţie pentru un mod de a se adresa publicului cu care ne-au obişnuit actorii şi oamenii politici. Str. Entuziasmului şi cea a Duioşiei ne permit să bănuim simpatia de care se bucură temperamentele expansive. Avem strada Copilului şi intrarea Adolescenţei: atît, vîrstele următoare n-au mai trezit acelaşi interes. Reflecţia asupra condiţiei umane nu împiedică starea de veghe atentă pentru a prinde orice sunet, de la cele mai puternice la cele mai sfioase (intrările Fanfarei, dar şi Foşnetului). Sîntem ameninţaţi de calamităţi naturale şi boli: str. Inundaţiei, str. Salubrităţii şi str. Sanatorului (sic), la care s-ar putea adăuga eventual intrarea Detectorului (ai detectat un virus sau un microb). Natura este evocată atît sub aspectul botanicii (str. Mixandrei, intrările Cucuruzului, Cantalupului, mai graţios: a Campanulei şi chiar exotic: a Bambusului), cît şi sub acela al zoologiei (cu sinonime: str. Căprioarei în sectorul 3 şi str. Ciutei în sectorul 4). În sfîrşit, geometria manifestă aspiraţia spre abstracţie: intrarea Rombului, strada Trapezului şi a Semicercului. Ştiu că, deseori, numele unei străzi de botezat se caută în dicţionar, la întîmplare. De aceea, str. Cedrilor poate să fie acolo unde niciodată n-a crescut acel copac. De cele mai multe ori, străzile se botează aşa încît să alcătuiască un repertoriu de celebrităţi naţionale, în chip de carte de citire pentru clasele primare. Dar, într-o ţară ca a noastră, schimbările de regim au însemnat şi înlocuirea unui grup de "oameni mari" cu altul, de sens politic opus. Din 1990, am încercat restabilirea vechilor denumiri, ca o compensaţie simbolică pentru neputinţa unei restauraţii politice. Aşa cum, la Craiova, Armata Poporului a redevenit P.P. Carp, la Bucureşti s-au întors regii şi reginele. Ceea ce mi-aduce aminte de o poveste care circula acum patruzeci de ani. Într-o noapte, actorul Emil Botta se întorcea acasă, într-o stare de relativă confuzie (se zice că era un obicei). Urcîndu-se într-un taxi, a comandat cu vocea lui sepulcrală: "Bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej", apoi, şovăitor, s-a corectat: "Pardon, Regina Elisabeta". La care, şoferul reacţionar ar fi exclamat: "Să dea Dumnezeu!".