Noi și Biserica
„Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mîngîiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sînt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari sîntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mîndri, mai puternici decît toate neamurile lumii. (…) Închine-se nerozii. Filozofia noastră se pune mai presus de nevoile închinăciunii. Clopotele – zgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft! Închiză-se bisericile, surpă-se zidurile lor! Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritual de examen. Noi sîntem oameni moderni. Măture-se dărîmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ! Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dînsul, ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată.
Un slujitor al altarului cînd stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignaţius al Constantinopolului, mi-a spus cu adînc amar – Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu? – Nu, părinte, i-am răspuns; nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării locaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac osăminte de măreţi voievozi? Se va schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu s-o reîntoarcă la dînsul? Dumnezeu ştie.“
I.L. Caragiale, în Opere, vol. IV, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II“, 1938 (v. şi nr. 355, 356).
