Decît o notă
Am sperat şi la un cuvînt despre dispariția Dilematecii în ediția pe hîrtie. Nu l-am găsit, aşa că l-am adăugat eu. Am crezut că i-am pierdut doar ritmul. Și aşteptam, din număr în număr, Dilema cea de patru nouăzeci, 2 în 1. E adevărat, luam în calcul şi proverbiala mea lipsă de ordine în toate cele şi lipsa de atenție la vreo cumpărare. Aşteptam momentul în care, la o sumară şi efemeră punere de ordine, să dau de ea, rătăcită prin vreun teanc cu de toate şi să mă apuc, răsfățîndu-mă, de-o descifrare pe îndelete. Dar ea n-o să mai vină. Am aflat, dintr-un final de articol, că Dilemateca nu mai apare. Mi-amintesc bine de ultimul interviu citit, destul de solicitant, cu un interesant filozof francez. Și despre țicniții pe care spunea că-i are, uneori, în auditoriu. Plin de entuziasm, l-am dat şi colegului de birou. I-a plăcut, a început în forță, dar a cedat rapid, epuizîndu-şi bateriile. Se pare că a fost ultima noastră vedere. O să rămînă doar acolo, pe ecranul monitorului, în format electronic. Nu-mi face aceeaşi bucurie, dar poate că o voi citi. Nu pentru că aş încerca să evit dependența totală de calculator ori de gadget-urile miniaturale. Îmi plăcea hîrtia, îmi era mereu la îndemînă, în orice loc sau chiar poziție; mai decupam ceva, mai subliniam, iar uneori, o opream cu totul. Cum am făcut cu toate cele, în prietenosul format A4. Am descoperit-o tîrziu, poate de trei-patru ani. Și am regretat întîrzierea mea la întîlnire. E adevărat, mai an, la un drum printr-o redacție din zona Romană, am dat, pe un hol fără ochi indiscreți, de cîteva teancuri cu numere mai vechi. N-am stat prea mult pe gînduri şi mi-am umplut rucsacul care mă însoțea. Nu neapărat doar pentru că Radu Cosaşu (sau Fănuş Neagu) mi pare a fi spus, odată, că „să furi o carte nu este o infracțiune, ci este un act de cultură.“ Și am luat mai multe „cărți“. Chiar şi în două-trei exemplare. Să mai fericesc şi alți eventuali doritori. Am şi-acum în memorie primul număr, apărut prin 2006. O copertă retro, un interviu cu Dan C. Mihăilescu şi un editorial-motivațio al lui Mircea Vasilescu. Fără vreun program sau ideologie; doar citeală. Am rîs, am aflat, am gîndit, am simțit. M-au bucurat destule. Ba chiar am furat ceva subiecte de prin pagini dilematice. Bunăoară, un text premiat la un concurs de proză a avut plecarea de aici. Cele două zile a lui Vargas Llosa la Cluj şi amintirea lui despre gara fantomă din Congo. Să mai recunosc, oare, că şi Maratonul lui Andres Barba mi-a dat o idee?... Da, ştiu, presa scrisă de mai peste tot e în mare pierdere de viteză. Tiraje, fonduri, calitate. Cu un pas, doi, trei ori mai mulți deja în groapă, după părerea multora. Tristă, dar deloc în vînt de viziune. Suprem sublim adevăr. Eternul mers al timpului. Evoluție? Involuție? Cin’ să mai ştie?! Dar poate că nu va fi chiar aşa. Îmi pare rău, şi o spun grav. Pierd un prieten. Și, pentru mine, doar umbra lui mică poate că îmi va mai veni, conectîndu-mă vreodată. Pînă atunci, aproape o completă colecție lucioasă se va regăsi la loc vizibil pe un raft, în camera mea, biblioteca-birou. Și ne vom întîlni mereu, trecînd peste data de pe copertă, creînd perdele de fum şi construind decoruri, trăind pe deplin revederea unor semnături şi a unor interviuri, cu mica bucurie a răsucirii unor file lucitoare sau nu, devenite acum eterne. File ce trec, atemporal şi pasager, prin fața ochilor şi prin interiorul sufletului...
