Cică nişte dadaişti

Fiindcă tot a venit vorba de Lenin în ultimele două numere ale Dilemei vechi, voi comenta astăzi o carte neobişnuită, semnată de Dominique Noguez şi intitulată Lenin dada (Le Dilettante, 2007; o primă ediţie a apărut în 1989). Ca să rezum din capul locului teza centrală a cărţii, voi spune că ea vrea să demonstreze existenţa unor legături foarte strînse între Lenin şi gruparea Dada. Nu, nu avem a face cu o farsă intelectuală (deşi...), ci cu o cercetare foarte temeinică, bazată pe o documentaţie riguroasă. Noguez pleacă de la descoperirea faptului că, la un moment dat, Lenin a locuit, la Zürich, la cîţiva paşi de cabaretul Voltaire, acolo unde - ştim bine - a luat naştere mişcarea Dada. Mărturiile pe care le citează autorul - cum ar fi cea a lui Marcel Ianco - sînt incontestabile. Mai mult, Lenin era, după toate aparenţele, mare amator de distracţii, îi plăceau cabaretele şi participa activ la seri bine stropite cu băutură, împreună cu un grup de cheflii. De aici - prima ipoteză: numele Dada vine de la da-ul slav. Dar şi mai tulburătoare este descoperirea faptului că poemul "Arc", atribuit lui Tzara (şi inclus de acesta în volumul De nos oiseaux - 1992), îl are drept autor pe Lenin: examinarea manuscrisului aflat la Biblioteca Doucet nu lasă nici un dubiu - scrisul este al lui Lenin. Din aproape în aproape, Noguez ajunge la concluzia că dadaismul şi comunismul au comunicat graţie unei singure persoane - Lenin, fireşte. De altfel, scrierile teoretice ale lui Tzara includ anumite idei comuniste - colectivismul, spre exemplu ("Să lucrăm în comun, anonimi, la marea catedrală a vieţii pe care o pregătim" - scrie Tzara în 1917). Mai notez excelenta analiză a tabloului lui Salvador Dali, Halucinaţie parţială, şase apariţii ale lui Lenin pe un pian, care ar simboliza, o dată în plus, legăturile dintre Lenin şi grupul dadaist. Dar - aici vine partea cea mai interesantă a demonstraţiei - Lenin era înainte de orice dadaist în politică. În poetica dadaistă, un principiu esenţial era acela al contradicţiei. Or, Lenin a excelat în acest sens: el preconiza, înainte de 1917, un program total diferit faţă de acela care l-a adus la putere. A respins mai întîi pedeapsa cu moartea pentru ca ulterior s-o reintroducă, aplicarea ei făcîndu-se cu ardoare revoluţionară. Se declara adept al pacifismului, iar după aceea a ordonat represiune şi masacre. Tot dadaist este şi faptul că, la început, victimele terorii sînt oameni din popor şi militanţi de stînga, adică tocmai aceia în numele cărora se făcea revoluţia. Nu altceva arată respingerea valorilor umaniste ("Să scuipăm pe umanitate" - zicea Tzara) şi exaltarea nihilistă a haosului şi a distrugerii. Cert este că Lenin nu agrea pictura clasică, nu mergea la Luvru, prefera cabaretele şi... Muzeul Grévin; aceeaşi respingere a valorilor culturale tradiţionale, ca la dadaişti. Ultima parte a cărţii apropie leninismul de patafizică prin intermediul personajului lui Jarry Le P