Ce se va putea vedea la Bucureşti în 1836 (II)

Din viaţa oraşului în care se găsea, francezul nostru alege să povestească mai ales particularităţile existenţei cotidiene a boierimii. Nu numai fiindcă la acest nivel erau cele mai evidente diferenţele faţă de realitatea occidentală cu care era obişnuit, ci şi fiindcă, într-o societate riguros ierarhizată ca cea românească, felul de a trăi al bucureştenilor era modelat de prestigiul social. Astfel, despre boieri, autorul relatează că "ei nu ies niciodată din casă pe jos şi au mai multe echipaje, fie pentru a face vizite, fie pentru plimbarea lor, care are loc pe una din principalele străzi din oraş şi care, cîteodată, ajunge pînă la o anumită distanţă dincolo de bariere". Era, desigur, plimbarea la Şosea, în prelungirea Podului Mogoşoaiei. "În Bucureşti există peste trei mii de trăsuri personale şi două sute de trăsuri publice." Cu alte cuvinte, înainte de taxiuri au fost birjele, al căror nume a intrat pe atunci în limba română fiind împrumutat din ruseşte, de la trăsurile de închiriat care aşteptau la Moscova, în faţa Bursei. Circulaţia cu aceste vehicule, recomandată şi pentru viteză, şi pentru a nu se înfunda în clisă, era impusă ca o condiţie a prestigiului. Filmul pe care-l desfăşoară această povestire se petrece acum în interiorul caselor şi ne sugerează că, pentru o sută de ani, anumite deprinderi s-au menţinut, fiind imitate şi adoptate în familiile burgheze: "Boierii care şi-au păstrat vechile obiceiuri se culcă întotdeauna după mese, adică de două ori pe zi; se scoală la nouă dimineaţa şi se duc numaidecît la slujbă, de unde se întorc pe la două ca să se aşeze la masă. După-amiaza e consacrată somnului, iar seara şi o parte din noapte, jocului de cărţi. Între mese, ei beau multă cafea, care li se serveşte cu zaţ şi foarte îndulcită; aceasta e precedată de o lingură de dulceaţă şi de un pahar cu apă, apoi urmată de pipa de care ei nu se despart aproape niciodată. Ceremonia aceasta se repetă pentru fiecare străin care-l vizitează pe stăpînul casei. Masa le este extraordinar de îmbelşugată, iar o parte din felurile de mîncare sînt pregătite ca în Europa, pe cînd cealaltă parte, gătită după moda turcească, inspiră străinilor dezgust şi chiar repulsie. În plus, aceste dispoziţii le sînt întreţinute de murdăria în care-şi întreprinde operaţiile bucătarul, care este de obicei grec, şi mai cu seamă ajutoarele sale, care sînt robi" (ţigani). "După-masă, boierii au obiceiul de a-şi săpuni barba fără să se ridice de la locul lor; un slujitor le ţine cu o mînă un lighean sub bărbie, iar cu cealaltă le varsă apă dintr-o ulcică." După aceste amănunte, observate de un musafir mofturos al ospitalierilor noştri strămoşi, urmează unele consideraţii despre viaţa lor intelectuală, nici ele lipsite de o severitate pedantă. "În afară de cîţiva tineri care au studiat în Europa, boierii au puţină învăţătură, în ciuda înclinaţiilor fireşti pe care le arată pentru orice fel de studiu. Ei se îndeletnicesc cu studiul limbilor, în primul rînd al limbii greceşti moderne, care era limba curţii pe vremea cînd sultanul îl numea pe un grec din Fanar în fruntea administraţiei ţării. Ei vorbesc această limbă mult mai curat decît majoritatea locuitorilor Greciei, la care dialectele nu mai au aproape nici o legătură cu limba lui Demostene." S-ar părea deci că autorul a cunoscut Grecia, unde limba populară era împestriţată de turcisme şi a constatat că românii, a căror educaţie cuprindea şi elina, cultivau katharevousa, fabricată de filologi purişti. "Franceza" - continuă el - "este acum foarte răspîndită printre ei şi este limba de care se servesc de obicei în societatea aleasă. Adesea, ei vorbesc şi alte limbi, cu cea mai mare uşurinţă, ceea ce se poate explica prin aptitudinea de a pronunţa tot felul de sunete pe care le-o dă mulţimea de litere din alfabetul lor, care conţine şase consoane şi două vocale în plus faţă de al nostru." Nici politeţea şi elocvenţa pe care anonimul francez binevoia să le recunoască boierilor români nu l-au împiedicat să-i acuze de unele defecte de caracter. "Ei îşi răscumpără lipsa de cultură prin manierele amabile pe care le învaţă din frecventarea lumii şi îndeosebi printr-o foarte remarcabilă fluenţă a cuvîntului. Acţiunea oratorică ce le însoţeşte discursul este întotdeauna perfect potrivită cu subiectul pe care îl tratează şi ei ştiu să-şi întipărească pe chip sentimentul pe care-l consideră capabil de a stîrni simpatia ascultătorilor. Din nenorocire, odată cu arta de a convinge, ei au deprins de la grecii din Constantinopol gustul intrigii: de aceea, relaţiiile dintre marile familii rivale se disting întotdeauna prin acea diplomaţie şireată care-i caracterizează pe foştii lor stăpîni." Ultimele rînduri ale articolului din Magasin universel se referă la spectacolele pe care le dădeau la Bucureşti unele trupe ambulante de teatru (şi aici francezii luaseră locul grecilor), precum şi la noile dansuri, de la mazurcă la cadril sau vals, care înlocuiseră hora, amintind şi galopul, pentru care Kogălniceanu ne-a lăsat o amuzantă descriere.