Casa Slătineanu
În ziua de 16 iulie, pe postul de televiziune Antena 3 - mărturisesc că mă uit uneori - era mare agitaţie. De mai multe ori în timpul zilei, s-a transmis, ca şi cum ar fi fost vorba de un eveniment dramatic, de importanţă naţională, că executorul judecătoresc a venit să evacueze Uniunea Artiştilor Plastici din sediul său (str. N. Iorga, nr. 21), pentru a restitui acest imobil proprietarei care l-a revendicat. Toate elementele care ar fi putut accentua gravitatea cazului erau prezente. Mai întîi, ni s-a arătat că operele de artă depozitate acolo vor fi aruncate în stradă şi că, din partea Ministerului Culturii, nu s-au luat măsurile cuvenite pentru a ocroti acest preţios patrimoniu. Dacă frumoasa casă servea de cimitir pentru toate tablourile nevîndute din ultimii 50 de ani şi toţi Mihai Vitejii ecveştri de ghips, nu e destinaţia normală a unei asemenea instituţii, iar dl Virgil Niţulescu, ca factotum al Ministerului, a explicat că Uniunea nu aparţine Ministerului, fiind o asociaţie independentă de stat (vezi, Doamne!), dar că lucrările artiştilor vor fi adăpostite în cîteva încăperi din Casa Scînteii şi prin alte cotloane unde li se poate oferi azil. Apoi s-a spus că şi arhiva Uniunii va avea aceeaşi soartă şi că o echipă de la Arhivele Naţionale - venită la faţa locului - nu face faţă sarcinii de a inventaria atîtea hîrtii într-o singură zi. Cine-i de vină că, deşi somată să plece, Uniunea a aşteptat ultimul moment pentru a-i chema pe arhivişti? Seara, ni s-a adus totuşi la cunoştinţă că slujitorii neînduplecaţi ai legii au pus lacăt la uşi. Într-adevăr, numai căsuţa portarului, goală, şi o gazetă de perete părăsită în curte mai amintesc ce a fost acolo. Reportajul, alcătuit desigur la rugămintea prietenilor artişti, mai adăuga că dna Maria Dumitrescu, al cărei drept a fost recunoscut de tribunal şi de Primărie, îşi are domiciliul în Franţa ("nu ne vindem ţara", ţineţi minte?) şi că, de altfel, cererea de restituire se bazează pe un act de proprietate "dubios" din 1940. Ei, asta nu mai merge! Împotriva acestei insinuări lipsite de orice acoperire, sînt dator, ca vecin de o viaţă întreagă, să depun mărturie. UAP s-a mutat în clădire cînd Ceauşescu a poruncit lărgirea şi îndreptarea străzii N. Iorga pe porţiunea dintre Piaţa Romană şi str. Christian Tell, unde, pe stînga, venind din piaţă, era sediul Uniunii, care a fost atunci dărîmat. Mai samavolnic decît acum, s-a procedat la evacuarea unor birouri ale Institutului de Arheologie şi a bibliotecii sale, pînă la care coboram scara în umbra răcoroasă a demisolului. Înainte de Institutul de Arheologie, şi anume în perioada 1943-1948, au funcţionat acolo Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice şi revista sa, Balcania, conduse de Victor Papacostea. Pînă la desfiinţarea lor de către noul regim, ele ocupau cu chirie casa al cărei proprietar era dl Emanoil Slătineanu, fost senator. Slătinenii sînt în Bucureşti din secolul al XVIII-lea, cînd casa lor boierească se afla pe locul unde e azi Capşa. Descendentul lor, avocat, primise nu numai casa, ci şi terenurile din jur, ca zestre a primei sale soţii, fiica generalului Eraclie Arion. Pe fostul senator naţionalizarea îl silise să trăiască, împreună cu a doua soţie şi fetiţa lor, Maria, în nişte cămăruţe dintr-o anexă a clădirii. În fundul curţii mai erau fostele grajduri, transformate în locuinţe pentru alţi chiriaşi ai statului. De partea cealaltă a casei fusese o grădină, ai cărei arbori bătrîni au fost tăiaţi ca să se presare nisipul roşu al unui teren de sport pentru clasa muncitoare. Din cînd în cînd se încingeau acolo nişte periniţe pe care le vedeam de peste gard. Copiii din cele două curţi vecine se jucau împreună (ţi-aduci aminte, Maria?). Aşa că am ştiut, dintr-o vreme în care nu s-ar fi gîndit nimeni la restituirea proprietăţilor naţionalizate, că aceasta este o casă Slătineanu. Uzurpările succesive n-au nici o valoare în faţa sentinţei care restabileşte dreptatea după 60 de ani. Cît despre cum a administrat UAP averea de care se desparte astăzi, va fi de ajuns să spun că, atunci cînd era preşedinte al Uniunii, dl Alexandru Ghilduş închiriase fosta grădină, în amintirea periniţelor de odinioară, unui restaurant care instalase acolo corturi şi a cărui muzică ţipa asurzitor.
