Părinți bătrîni, copii bătrîni
La terasa unei pizzerii din cartier care are cîteva mese și scaune chiar pe trotuarul pe unde trece destulă lume, am asistat la următoarea scenă: o mamă și o fiică – imposibil să fi fost altceva, dincolo de faptul că semănau, exista între ele un anumit gen de familiaritate – s-au apropiat încet de terasă, fiica își susținea mama care mergea în baston și s-au așezat la o masă. Mama, trecută bine de 80, poate chiar spre 90, mică, uscată, aproape mumificată, însă cel mai bine îți dai seama după mîini cît de bătrîn e omul, după pielea aceea subțire ca un pergament fragil, întins la maximum pe oase, gata să se rupă. Fiica, în jur de 60, scundă și durdulie, îmbrăcată neglijent într-o pereche de blugi și un tricou, genul „nu mai contează, nu mă mai alege nimeni de-acum”. S-au așezat pe scaune cu același oftat de parcă obosiseră amîndouă în același timp, deși diferența de vîrstă era de cel puțin 20 de ani. Pentru cîteva minute s-au odihnit în tăcere, mama și-a sprijinit bastonul de masă, fiica și-a aprins o țigară cu un gest de fumătoare veche, a tras primul fum cu sete. Apoi au făcut amîndouă același gest, aproape în același timp – și-au scos din genți niște sacoșe goale din acelea de cîrpă care sînt atît de demodate pentru au dispărut de o sută de ani, le-au împăturit și le-au băgat la loc în genți. Ca un mic ritual, cumpărăturile au fost amînate pentru mai tîrziu sau lăsate pe altă dată. Am încercat să surprind frînturi din conversația lor, de fapt un lung monolog al fiicei, masa nu era chiar atît de aproape. Femeia vorbea fără șir, tot felul de fleacuri – despre inundația de la ea din bloc și despre nu știu ce instalator pe care nu l-a găsit, deși l-a tot sunat, o fi pățit ceva omul?, de obicei răspundea din prima și era foarte amabil, despre un incident de pe stradă, un vagabond care a furat poșeta unei doamne, acolo, mai jos, chiar la intrarea în pasaj, i-a smuls-o pur și simplu, a văzut cu ochii ei cum s-a întîmplat, n-a intervenit nimeni, oamenilor nu le mai pasă de nimic, despre nu știu ce preot care e lacom și hapsîn, pus pe căpătuială. Bătrîna privea strada prin ochelarii ei fumurii și nu spunea nimic. Dădea din cap în semn că ascultă, la un moment dat chiar și-a făcut o cruce mică drept răspuns, un fel de „Doamne ferește!”, totuși nu avea nici o replică, nu participa în mod activ la discuție. Pentru cealaltă, însă, nu conta lipsa ei de reacție, conta doar că era acolo, lîngă ea, așa că fiica continua să vorbească, să-și împărtășească viața ei cu toate mirările și tristețile ei mărunte unei statui a sfîrșelii, a neputinței, pentru că dincolo de înveliș, de tăcere, era tot ea – mama – și era încă în viață. Scena m-a înduioșat profund, apoi m-a mirat faptul că dintre cei trei cheleneri de la terasă nici unul nu le acorda vreo atenție, nu le întreba nici măcar dacă vor un pahar cu apă. Ca și cum cele două nici n-ar fi existat. M-am revoltat – o fi o atitudine ostilă legată de bătrînețe care nu e „comercială”, nu are putere de cumpărare, nu are nevoie de pizza sau de înghețată? Chiar am vrut să le atrag atenția băieților tineri care serveau că nu le-au adus celor două femei nici măcar un meniu, apoi m-am gîndit: de ce mă bag eu? Poate că scena asta se repetă, de fapt, în fiecare zi, e o mică haltă a lor în drum spre casă. Într-adevăr, pînă să apuc să zic ceva, cele două s-au ridicat, cu același oftat cu care se așezaseră, bătrîna și-a luat bastonul, fiica a prins-o de braț și în pas de melc au pornit mai departe.
Nu știi exact cînd se întîmplă, dar se întîmplă – la un moment dat îți dai seama că părinții tăi îmbătrînesc, din niște oameni vii, activi, pe care te puteai baza în orice situație, se transformă inevitabil în niște moși și niște babe. Cînd a trecut timpul – peste ei, peste tine? Deși nu a fost un moment precis, totuși au existat niște semne, uneori derutante, exact așa cum vara, după 15 august, încep să se simtă primele semne ale toamnei, soarele încă arde, însă lumina devine mai blîndă, se îndulcește, mai cade cîte o frunză, se întunecă mai repede, totul devine cumva nostalgic. Cînd au apărut semnele, de ce nu le-ai dat atenție? Poate atunci cînd îi sunai și auzeai pe fundal un televizor cu un sonor dat de fiecare dată din ce în ce mai tare, „Mamă, ce e cu televiorul ăla, de ce se aude așa de tare?”, „Cum, că nu-i tare deloc, ți se pare...” sau „Așa l-a dat taică-tu, cred că nu mai aude bine...” (niciodată nu e vorba despre tine, mereu e vorba despre celălalt). Televizorul cu aceleași știri care se repetă la nesfîrșit, și ei se uită, se tot uită, așteptînd de undeva o schimbare de care să se agațe. Însă după o vîrstă, schimbările nu mai vin. S-a întîmplat poate atunci cînd ți-ai dat seama că uită, că îți povestesc aceleași lucruri, cu aceleași cuvinte, iar cînd le spui „Mi-ai mai zis asta de mai multe ori!”, te contrazic și se supără? Mai bine nu le mai zici nimic, îi lași să povestească, dai din cap, asculți. Iar ție nu-ți mai vine să le zici chiar orice, așa cum făceai în trecut, cînd părinții îți erau mai mult niște camarazi, luptați umăr la umăr pentru aceleași cauze, aceleași valori. Iar acum dintr-odată ți se par cumva defazați, au rămas un pic în urmă, sînt situații pe care nu le mai înțeleg ca înainte. Sînt activi în spațiul online și pe Facebook, dar nu înțeleg de fapt cum funcționează spațiul virtual, practic își mută sufrageria de la ei de acasă online, iar dacă „prietenii” de acolo nu reacționează așa cum s-ar fi așteptat se supără, interpretează și așa se strică prietenii reale care durează de 40 de ani. Oare s-a întîmplat atunci cînd ai băgat de seamă că nu te mai ascultă cu aceleași interes ca înainte, că așteaptă să termini ce ai de spus ca să vorbească ei, uneori unul peste altul? Sau atunci cînd ai descoperit că au căpătat niște frici pe care nu le aveau, că nu le mai vine să plece oriunde, oricînd cu mașina, la munte sau la Viena, că amînă o călătorie pe care și-o doresc de ani buni la nesfîrșit și mereu găsesc motive, „costă prea mult, am mai avut de făcut ceva prin casă și am cheltuit banii, să mai punem ceva deoparte din pensie, lasă că poate că la anul...”. Știi deja că le greu să mai iasă din spațiul lor personal, prind rădăcini. Apoi semnele sînt din ce în ce mai multe, ești deja în toamnă și cad frunzele cu duiumul, ce bine că sînt sănătoși!, deși mama se plînge că ia un pumn de pastile, pentru tensiune, pentru circulație, pentru aia, pentru cealaltă, pe stradă merg încet, prea încet, nu se mai pot ține după tine, au nevoie de o bancă, de un popas în drum spre casă, poate terasa unei pizzerii din cartier care e plină de lume. Cu siguranță că nu mai poți ignora semnele și fiecare se transformă într-o mică lovitură, un mic șoc pentru tine, adultul încă energic, însă angoasat, înfruntîndu-și cu spaimă vîrsta de mijloc. Te enervează faptul că părinții tăi îmbătrînesc, în loc să accepți situația. Pentru că nu e vorba doar despre ei, e vorba și despre tine, îți dai seama brusc că și tu, la rîndul tău, îmbătrînești odată cu ei.
După aproape o oră, cînd am plecat de la terasă, le-am regăsit pe cele două, mamă și fiică, pe o bancă, într-un mic scuar dintre blocuri, un alt popas. Fiica vorbea, mama asculta și dădea din cap la răstimpuri. Parcurseseră încă vreo două sute de metri împreună. Din drum, din viață.
