S-a împlinit de curînd un an de cînd China a recunoscut în mod oficial că are de-a face cu o epidemie și cu un virus necunoscut, nu știm cînd se va sfîrși toată povestea asta, dacă se va mai termina vreodată, așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am programat la o clinică stomatologică pentru un tratament sîcîitor și de durată pe care l-am amînat exact un an. În acest an, problema mea cu dinții s-a agravat destul de urît și mă întreb cînd vor apărea statistici cu victimele ascunse ale pandemiei, adică cu bolnavii cronici care nu s-au mai dus la doctor de frică „să nu ia COVID”, nu s-au mai internat în spitale, și-au întrerupt tratamentele etc. La cum stau lucrurile, tare mi-e că mulți dintre noi vom ieși din această pandemie mai bolnavi de alte boli ale căror semne le-am neglijat. Așadar, la clinică era ca la NASA, în sectorul cu vreo ciupercărie extraterestră: botoșei de unică folosință la intrare, apoi obiecte personale lăsate la recepție, spălat pe mîini, dat cu gel dezinfectant, chestii cu care deja ne-am obișnuit. A trebuit să completez un formular, a venit o asistentă cu o tăviță cu pixuri, trebuia să iau un pix, să-l folosesc, după care să-l pun separat pe un șervețel îmbibat cu tot felul de substanțe care să-l decontamineze, m-am simțit ca o ciumată venită din mediul „de afară”, o junglă a virușilor și bacteriilor, într-un mediu aseptic, protejat, dar am apreciat toate aceste măsuri de prevenție. În timp ce completam formularul despre starea mea de sănătate și constatam cu părere de rău că după 40 de ani nu mai bifezi chiar totul cu „Nu”, „Nu e cazul”, angajații clinicii vorbeau despre vaccinul pe care îl așteptau de la o zi la alta. Unul dintre ei îl făcuse deja și-și tot mișca în sus și în jos demonstrativ brațul, l-a durut un pic, dar acum nu-l mai doare. După ce m-am spălat a doua oară pe mîini, am reușit, în sfîrșit, să trec de „security” și să intru în clinică. A urmat un moment derutant pentru mine – fiind la stomatolog, a trebuit să-mi scot masca și m-am simțit ca și cum mi-aș fi scos chiloții în public și aș fi rămas în fundul gol, în vreme ce doctorița, o fată tînără și simpatică, purta două măști una peste alta și o vizieră, cînd îmi explica ceva gîfîia ușor, cred că e cumplit să muncești așa, pentru oamenii ăștia vaccinul chiar e o salvare providențială. Doctorița a observat că trecusem pe foaie atacuri de panică și m-a întrebat dacă am vreo anxietate specială legată de dentist. Nu neapărat, i-am răspuns, am o emotivitate exagerată în diferite situații și atunci mi-am dat seama că vorbeam la fel de greu ca și ea cu două măști și că inima îmi bătea cu peste o sută, ca și cum aș fi urcat pe munte. Mi-am amintit că dormisem prost și că toată dimineața nu făcusem altceva decît să aștept îmbrăcată, pregătită și spălată pe dinți ora la care trebuia să merg la dentist, ceea ce nu era deloc în regulă. Însă nu de dentist mi-era mie frică, ci de neașteptata interacțiune, după luni întregi de stat aproape numai în casă, cu niște oameni necunoscuți, de ieșirea din bîrlogul meu, unde totul devenise mult prea previzibil, în lumea cea mare.

Toată povestea asta mi-a dat de gîndit. Anxietate socială aveam și înainte de pandemie, însă făceam eforturi să mi-o controlez și să lupt împotriva ei tocmai expunîndu-mă unor situații în care trebuia să am de-a face cu oameni, cu mulți oameni, eventual cu un public, așadar exersam „relații cu publicul”. E exact cum spun terapeuții, în cazul fricii de a zbura cu avionul – trebuie să zbori, eventual să mergi regulat la un aeroport ca să privești avioanele cum decolează și aterizează, ca să te „împrietenești” cu propria ta frică. Pe la 20 de ani, mi-era atît de frică să vorbesc în public încît, atunci cînd am fost invitată la o emisiune TV în direct, mi-au amorțit pur și simplu buzele și abia dacă am reușit să îngaim cîte ceva. Ani întregi mai apoi, m-am ferit să fiu pusă într-o astfel de situație pînă cînd am început să merg cu cărțile mele prin școli și să mă întîlnesc cu copii. Treptat, am realizat că pot să spun de fapt orice fără să spun tîmpenii, că publicul nu te judecă și nu te condamnă, că nu trebuie să-l fixezi pe unul singur, pe copilul deștept și bun la toate materiile din prima bancă, e bine să învălui cu privirea o sală întreagă etc. Cînd a trebuit să vorbesc unui public adult, mi-am imaginat că am în față tot niște copii și tracul a dispărut. Astfel, am ajuns să vorbesc în public cu o lejeritate care mă uimea și pe mine și chiar să-mi placă. Apoi, am predat cursuri, cu 10-20 de oameni, nu vă spun ce emoții aveam la început, însă m-am obișnuit, dacă ți-ai făcut temele înainte nu ai cum să greșești. Aveam mici fobii legate de evenimente culturale, de petreceri, aveam emoții chiar și atunci cînd ieșeam în oraș ca să mă întîlnesc cu oameni pe care nu-i cunoșteam prea bine, nesiguranță, bătăi de inimă, transpirații reci. Anxietatea socială e incompatibilă de multe ori cu meseria de jurnalist, uneori mi-era frică să dau un telefon unui necunoscut, așa că preferam să scriu mail-uri lungi cît un cearceaf. Odată, demult, la TIFF, la o petrecere unde toată lumea era relaxată, am făcut un atac de panică atît de urît încît am fugit pur și simplu în camera de hotel și am sunat-o pe vară-mea din Cluj să vină să doarmă cu mine. Însă cea mai tare fază a fost acum vreo 20 de ani, cînd l-am sunat pe Cristi Puiu pentru un interviu, abia făcuse Marfa și banii, omul m-a ținut la telefon vreo oră ca să-mi povestească viața lui, iar eu aveam atît de mari emoții încît nu îndrăzneam să-l întrerup și să-i zic că-l sun pe mobil de pe telefonul fix de acasă, pe atunci erau niște prețuri exorbitante. Așa că mi-a venit o factură pe care n-am reușit s-o plătesc și așa m-am despărțit pentru totdeauna de telefonul fix. Iată însă că după 20 de ani, cînd aproape că mă transformasem într-o ființă socială perfect adaptată, a venit pandemia ca să anuleze totul. Prespun că cea mai importantă componentă psihologică a acestei crize care va avea efecte pe termen lung este înstrăinarea. Frica de oameni.

Cînd a început pandemia, pentru că mă știam ipohondră și anxioasă, mi-am zis: să vezi ce atacuri de panică o să am eu acum, să vezi ce-o să mă termine toată povestea asta! Aiurea, m-am comportat minunat, atacurile de panică au dispărut cu desăvîrșire și chiar m-am mirat de ce se întîmplă asta. Abia acum mi-am dat seama de ce – mă întorsesem într-un mediu controlat, în zona mea de confort de la mine de-acasă, nu mai aveam nici o șansă să fiu pusă în situații sociale imprevizibile, nu mă mai întîlneam cu nimeni, nu mai trebuia să ajung nicăieri. Mulți dintre noi am fost pur și simplu scoși din uz, rotițe ale unui întreg mecanism social care au fost îndepărtate și se învîrt de unele singure în gol pînă cînd vor rugini probabil de tot. Ne uităm vechile obișnuințe, ne creăm altele noi, mult mai comode. Cînd va trebui să ne întoarcem într-un fel sau altul în societate ne vom readapta imediat? Oare e ca mersul pe bicicletă, nu se uită niciodată? Sau vor trece alți ani pînă ne vom reacomoda? Deocamdată, privesc oarecum neputincioasă primele „semne” că lucrurile stau prost – am emoții cînd merg la dentist, cînd merg la cabinetul veterinar, cînd merg la coafor, adică în orice loc care implică alți oameni. Nu pentru că mi-ar fi frică că iau boala, ăsta e doar un pretext, ci pentru că mai vechile mele frici și fobii au revenit. Iar cel mai mare semnal de alarmă a fost cînd stăteam la o mică coadă la un fast-food, deranjată de niște adolescenți care se cam băgau unul într-altul și se hăhăiau, iar un copilaș de vreo doi ani a venit rîzînd spre mine să mă îmbrățișeze. Eu m-am tras la o parte, m-am dat cîțiva pași în spate, s-a declanșat o mică panică, în mintea mea îmi spuneam: „Stai acolo! Nu veni spre mine!”. Iar eu chiar iubesc copiii. Sau îi iubeam.