Loto pentru patrimoniu
Nu se poate spune că Franţa nu are grijă de patrimoniul cultural: clădirile-reper sînt în general bine renovate şi întreţinute, obiectele de patrimoniu sînt în stare bună de conservare, marile valori sînt nu doar expuse, ci şi accesibile. Nu e vorba doar de potenţa financiară a unui stat care a consacrat conceptul de „excepţie culturală“, ci şi de un întreg ansablu de legi şi politici culturale menite să stimuleze conservarea şi promovarea patrimoniului. E, pînă la urmă, şi o chestiune de eficienţă a finanţării, pentru că în Franţa subvenţia nu mai e de multă vreme privită doar ca o contribuţie a statului pentru a susţine cultura, ci şi ca o investiţie.
Dacă administraţia culturală e (şi) business, care să fie profitul după o asemenea investiţie? Un specialist în economia bunurilor culturale, Xavier Greffe, a realizat o cercetare amănunţită a veniturilor generate de Muzeul Luvru. A luat în calcul nu doar încasările din bilete, ci şi chiriile şi concesiunile comercianţilor care vînd diverse produse în muzeu sau în curţile palatului, chiriile ocazionale percepute pentru producţii televizuale şi cinematografice, vînzarea unor drepturi de reproducere. A adăugat veniturile indirecte generate de simpla existenţă a muzeului: milioane de turişti care-şi cheltuiesc banii prin hoteluri şi restaurante pariziene, doar pentru a vizita muzeul. Toate acestea ar aduce un miliard de euro pe an. În plus, muzeul Luvru are în jur de două mii de angajaţi şi generează alte zece mii de locuri de muncă indirecte în industriile creative.
Nu toate muzeele sînt însă atît de „norocoase“. Şi nu toate aduc profit (nici nu trebuie). Cum poate statul să le administreze pe toate fără să împovăreze peste măsură bugetul de stat (sau bugetele locale)? Franţa tocmai şi-a creat un nou mecanism de finanţare pentru muzeele publice. E vorba de o Loterie a patrimoniului. Din vînzarea biletelor se vor obţine sumele necesare pentru a susţine renovarea a 18 muzee. Criteriile de finanţare: urgenţa lucrărilor şi posibilitatea unei intervenţii rapide pentru a salva patrimoniul în pericol. Ministerul Culturii speră să obţină în jur de 20 de milioane de euro prin această loterie. Sumele sînt, evident, insuficiente, în comparaţie cu nevoile – a explicat dna ministru Françoise Nyssen. Însă demersul va încuraja, probabil, mecenatul colectiv, acest tip de finanţare participativă. E un model care ar putea fi preluat şi de România. Mai ales că problemele muzeelor de aici sînt cu mult mai grave. Iar capacitatea statului de a le gestiona – infinit mai mică.
O urgenţă ar fi, de pildă, recuperarea obiectelor de artă pe care statul (muzeele) le retrocedează. Sute de lucrări de artă valoroase, luate cu japca de statul totalitar comunist, au fost recuperate în instanţă de proprietari sau de moştenitorii lor. Muzeele nu au fondurile necesare pentru a le achiziţiona şi se golesc încetul cu încetul. Eşecul achiziţionării, prin subscripţie publică, a Cuminţeniei Pămîntului e doar un caz de mare răsunet; sînt însă multe, multe altele...
Mai e, apoi, problema sediilor de muzee. La Galaţi, Palatul Episcopal în care îşi avea sediul Muzeul de Artă Vizuală a fost retrocedat Bisericii. Iar colecţia de artă contemporană s-a mutat la bloc (!), în nişte încăperi înghesuite, greu de folosit ca săli de muzeu. Şi la Ploieşti, Muzeul „I.L. Caragiale“ a fost retrocedat după ce moştenitoarea fostului proprietar a cîştigat în instanţă dreptul asupra clădirii. Conform sentinţei, clădirea va avea, în următorii zece ani, tot destinaţia de muzeu, dar nu e clar ce se va petrece după aceea.
Ca să nu mai spun că statul n-a mai deschis de ani buni muzee noi şi că, în general, domeniul muzeografic se află, peste tot, la limita subzistenţei: muzeele sînt subfinanţate, numeroase clădiri se află în stare critică (Muzeul Naţional al Ţăranului Român e în curs de consolidare – o situaţie fericită, dar singulară) şi muzeografii sînt plătiţi prost şi subapreciaţi.
