Woodstockul catholic
(Apărut în Dilema, nr. 394, 1-7 septembrie, 2000)
Am ratat primul Woodstock, dar oricum, a fost de parcă aş fi participat, căci am luat păduchi laţi de la o fecioară care fusese acolo. Detest mulţimile. Mereu aceeaşi poveste. Te duci idealist şi virgin şi te întorci cu o boală socială. N-am fost niciodată la un concert cu Grateful Dead şi n-am stat niciodată în sînul mulţimii, cu un chibrit aprins în mînă. Nu călătoresc cu metroul prin New York la ore de vîrf şi mă ţin departe de Bourbon Street, de Mardi Gras. Am fost, cînd şi cînd, la meciuri de baseball, dar niciodată la finale şi prefer ligile inferioare celor superioare. Orice încăpere în care sînt mai mult de o sută de persoane mă umple de nelinişte, pentru că se poate transforma într-o mulţime setoasă de sînge uite-aşa. Iadul, aşa cum mi-l imaginez eu, este o discotecă plină ochi.
Aşa că încercaţi să vă închipuiţi cum m-am simţit cînd am ajuns la Roma şi am găsit două milioane de tineri veniţi acolo pentru Anul Jubiliar al Papei. Conducînd pe lîngă mulţimi de pelerini cu flamuri fluturînde şi cu sandale în picioare, şoferul îmi spuse că mai tot centrul Romei este închis traficului. De la fereastra hotelului, am putut vedea Colosseum-ul înconjurat de tineri creştini. Tot veneau în jos pe Via Crucis, cîntînd şi strigînd în căldura înăbuşitoare. La răstimpuri, cîte un preot sau o călugăriţă se iţea prin gloată în şorţuri şi sandale. Cisterne cu apă, parcate la răscruci, îi salvau pe pelerini de leşinuri. Titluri de o şchioapă numeau acestea "Legiunile Papei" sau "Woodstock-ul catolic".
Pe înserat, am decis să înfrunt strada. Un amurg magnific, ca acelea care proptesc porţile raiului în picturile renascentiste, scălda ruinele romane în aur, purpuriu, mov şi magenta. Se aprinseseră lumînările. Glasuri îngereşti pogorau din difuzoare. Poliţia blocase mijlocul drumului care duce de la Forum la Colosseum şi pelerinii, cu lumînări în mînă, se aliniaseră pe cele două laturi. Păreau copii de treabă. Veniseră la Roma răspunzînd chemării Papei de a-şi demonstra sprijinul pentru dreptatea socială şi protestul faţă de consumism. Sutele de biserici şi mînăstiri ale Romei şi-au deschis larg porţile pentru a da adăpost tinerilor pelerini. Şiruri de duşuri au fost instalate în curţile aşezămintelor şi ei, cu toţii, dimpreună se îmbăiară.
La căderea întunericului, mii de măicuţe, călugări şi preoţi în sutane porniră pe Via, chiar pe mijlocul drumului, cîntînd imnuri. Un imens televizor reda ceremoniile care aveau loc pretutindeni în oraş. Copiii, care veniseră din peste o sută de ţări, îşi fluturară steagurile, chiuind. La răstimpuri, se mai auzea sirena cîte unei ambulanţe, care se grăbea la căpătîiul vreunui pelerin doborît de caniculă. Am fost mişcat pînă în străfunduri. M-am hotărît să mă convertesc. Am hotărît să dorm pe pardoseala vreunei mînăstiri. Să discut cu aprindere despre viitor. Ce copii! Ce Papă! Trebuie să fi fost cea mai mare concentraţie de fecioare de pe faţa pămîntului. Fecioare din cele cuminţi. Fără droguri mîrşave. Fără păduchi laţi. Revoluţie fără nebunie.
Între timp, mi se făcu somn, aşa că am decis să trec strada înapoi către hotel. Dar nu aveam cum. Poliţia italiană nu lăsa pe nimeni să taie calea coloanei. Singurul drum înapoi era ocolind ruinele Termelor lui Caracalla, Columna lui Traian, Templul lui Saturn şi Templul Vestalelor. A trebuit să dau ocol întregii Rome păgîne ca să scap din calea creştinilor. Am adormit exact cînd pe imensul ecran de televizor apărea Papa. "Cum ţi se pare?", m-a întrebat în poloneză. "Grozav", i-am spus. "Poţi să-ţi faci cîte cruci vrei, dar nu poţi tăia o stradă în cruciş". Nu m-a mai băgat în seamă şi a început să binecuvînteze fecioarele.
Andrei CODRESCU este scriitor. Mai multe la www.codrescu.com.
traducere de Ioana Avădani
Foto: Gerard Malanga, New York, 1970
