Surîsul lui Mao
De undeva, din raiul comuniștilor, săptămîna aceasta Mao zîmbește fericit. Comunismul lui a învins. Nu i-a învins pe hainii capitaliști – asta nu se discută și nu e motiv personal de bucurie. I-a învins pe concurenții săi secreți, cu care își dădea picioare pe sub masa tovărășească: sovieticii.
Ce s-a întîmplat? Pe 28 septembrie 2018, China împlinește 68 de ani, 11 luni și 27 de zile de cînd a devenit republică populară. Cu o zi mai mult de față de cît a rezistat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, care s-a născut pe 30 decembrie 1922 și și-a dat obștescul sfîrșit, după o agonie neplăcută, pe 26 decembrie 1991. Întrecerea dintre cei doi giganți comuniști, începută la scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial, se încheie formal săptămîna aceasta.
O întrecere care a constat, printre altele, în milioane de victime ale modelului economic fictiv impus de sus în jos de liderii comuniști ai fiecărei țări. Așa că de multe ori, întrecerea a constat în cine a mai stalinist dintre Stalin însuși și Mao. De exemplu: a cooperativizat Stalin Ucraina și sudul Rusiei, provocînd o foamete care a dus la moartea a peste 6 milioane de oameni? Cîțiva ani mai tîrziu a făcut la fel și Mao, dar la scară asiatică: au murit de foame, după unele estimări, 30 de milioane de oameni.
Pe undeva însă pe parcursul întrecerii mute din „lagărul” comunist, începută prin deceniul şase al secolului trecut, s-a petrecut în timp o mutație. China a început să meargă pe propria cale, a început să experimenteze propriile modalități de „construire a socialismului”. „Revoluția culturală” care l-a inspirat pe Nicolae Ceaușescu a fost una dintre ele. Dar marea despărțire a avut loc prin anii ’80-’90, și a avut la bază doctrina liberalizării economice controlate. Beijingul a găsit astfel supapa prin care comunismul sufocat de ideologie a putut respira. Și supraviețui și după 1990. Ceea ce nu au reușit URSS și fostele țări comuniste est-europene, și anume găsirea unei formule prin care partidul unic să rămînă la conducere într-o economie cu aspect de piață liberă, a reușit China prin urmașul lui Mao, Deng Xiaoping.
Un singur nor umbrește însă surîsul lui Mao. Ironia este că deși de ceva vreme, China aleargă de una singură, la finish a ieșit pe locul doi. De dincolo de linia de sosire rîde încă de anul trecut partenerul de summituri al lui Donald Trump: Kim Jong-un, liderul absolut al Coreei de Nord. Phenianul a fost la celălalt capăt al strategiei comuniste a supraviețuirii. Doctrina lui și a dinastiei sale conducătoare: nici o concesie. În Europa, concesiile politice au dus la răsturnarea spectaculoasă a regimului. În China, concesiile economice au dus la perpetuarea lui. În Coreea de Nord, regimul a rezistat prin criogenie. Nu l-a înmuiat și nu îl înmoaie nici o nevoie de adaptare, nici un stimul, nici o tresărire a vreunui mușchi social. Comunismul de epocă de gheață al Coreei de Nord, proclamat oficial pe 9 septembrie 1948, a trecut linia sovietică a longevității cu fast, la sărbătoarea Arirang despre care am scris recent în Dilema veche. Dar Mao se poate consola: ăsta nu mai e nici măcar comunism. Nu merită așadar să înceapă cu el o altă cursă de rezistență. Se ocupă alții.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: Mao Zedong proclamă Republica Populară Chineză, 1 Octombrie 1949. Sursa: Wikipedia.
