Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui

„Mai e valabilă oferta cu restaurantul ?“ „Pentru altul, n-ar mai fi fost“, îşi răci tonul celălalt. „Ar trebui să mă simt flatat ?“ „Depinde cît de tare te simţi“, rîse Mateescu. „Aşa şi aşa“, spuse, cu gîndul la ultimele sale rateuri. „Nu ţi-e foame“, constată Evanghelistul. După părerea lui, în afaceri ar trebui să-ţi fie foame tot timpul. După părerea Cîinelui, nu era indicat să pari fomist. „Cine are timp să se gîndească la aşa ceva“, i-o întoarse Mateescu, „a uitat cum e să-ţi fie foame“. „Sau vrea să ştie cît costă mîncarea !“, îl contră, admiţînd totuşi, în gînd, că atunci cînd acceptase oferta cu revista nu fusese atît de pretenţios. „Chiar şi cînd e gratis ?“ „Mai ales atunci...“ „Nu cred.“

Mateescu nu cunoscuse decît o singură persoană care pusese întrebarea asta, în timp ce făcea foamea. Un bătrîn care, din colonel în armata română, coleg la Saint Cyr cu De Gaulle, ajunsese de mînca ce găsea prin gunoaie. Şi cînd a venit De Gaulle în vizită în România a vrut să-l vadă pe fostul lui coleg de şcoală militară. N-a fost greu să-l găsească, aşa boschetar cum ajunsese, tot se ţinea un securist după el să vadă cu cine se întîlneşte şi de ce. A venit ordin de la Comitetul Central să fie spălat, îmbrăcat, să i se dea pensie şi apartament în Craiova şi să fie adus la întîlnirea cu preşedintele Franţei care venise în România să dea mîna cu Ceauşescu. L-a întîlnit pe De Gaulle între patru ochi, în apartamentul lui de la Athénée Palace. Se auzea perfect ce şi spuneau, graţie aparaturii specifice importate din Occident. Bătrînul colonel boschetar se tutuia cu prăjina aia acră care cînd dăduse mîna cu tovarăşul numărul unu al ţării îi vorbise numai din vîrful buzelor. Şi i zice De Gaulle : „Lasă-i, mon cher, pe ăştia, că am auzit ce ţi-au făcut. Te iau cu mine la Paris“. „Mon Général“, zice olteanul, boschetar dintr o familie veche de boieri, „ce să mai caut acum la Paris ? Rămîn aici, să mor între gunoaiele mele.“ Înregistrarea aia cred că e şi azi, undeva la secret, la SIE. Şi după ce a plecat De Gaulle fără el, îl invită Armata pe boschetar să-l facă general în rezervă, cu maşină la scară. La care moşul îi zice ministrului : „Pe mine nu mă mai avansează în grad decît Dumnezeu, dacă aţi auzit de El“. – Ce părere ai ? Cîinele ce să zică ! ? Era una dintre poveştile lui Mateescu. Avea el, poate, o memorie fără fisură, dar asta nu era o garanţie că tot ce povestea era adevărat. Acum însă, la mijloc era o ofertă şi Cîinele o acceptă. Cînd ajunseră la amănuntele ofertei, Mateescu i a spus că anumite chestii nu se aud bine la telefon şi că, oricum, Gastronomul ar fi trebuit să vină la faţa locului, pentru o ultimă evaluare prealabilă. Evanghelistul n-avea încredere în telefoane, fiindcă – i-a spus cîndva – băieţii care se ocupaseră înainte de ascultări nu fuseseră concediaţi după chestia din ’89, ceea ce nu le ar fi dorit, dar dacă rămăseseră la post, ceva, ceva trebuiau să facă şi ei, nu ? !

Cînd termină de vorbit cu Mateescu, se făcuse noapte. Cîinele aprinse lumina din încăpere pe pipăite. Îşi închipui că Alina plecase acasă pentru a se întreţine cu Cici al ei. Căscă şi cînd ieşi din birou ar fi tras un pîrţ, dar, cum nu i se mai întîmplase să rămînă singur noaptea în redacţie, se abţinu. Asistenta lui era tot la computer. Mirosul de whisky de mai devreme fusese acoperit de aroma unei noi tranşe de cafea şi de parfumul cu care Alina îşi dădea după urechi şi între sîni. „Şefu’, aveţi prieteni la Cotroceni ? !“ Cîinele se uită lung la ea. Nu i se părea aburită de băutură, totuşi îi străluceau ochii mai tare ca de obicei şi-şi înfoia coafura cu degetele, ca înainte de a se întîlni cu un client important din publicitate. Cîinele ridică din umeri. De cînd apărea la televizor avea o mulţime de prieteni de care nu şi amintea. Alina îi spuse că n-ar fi fost cazul. Îl sunase un domn de la administraţia prezidenţială, care-i lăsase trei numere de telefon, dintre care unul la care putea fi apelat la orice oră. Cîinele se uită la ceas, era aproape zece, dar dacă îl căutase cineva de la Preşedinţie doar cu o oră mai devreme, trebuie că era ceva urgent. Pînă atunci, singura sa relaţie cu Preşedinţia erau plicurile cu invitaţii oficiale pe care le primea în zilele festive şi în cele cînd la Cotroceni apărea cîte o persoană importantă din străinătate. Adresa redacţiei era scrisă bine, dar numele lui, greşit, urmat, e drept, de o paranteză care limpezea lucrurile : (domnului Gastronom). Alina era de părere că ar fi trebuit să sune la numărul de telefon, la orice oră. Cîinele ar fi încercat, de curiozitate, să afle ce voia Preşedinţia de la el, dar dacă în locul unei urgenţe – şi el nu prea vedea ce urgenţă putea avea Preşedinţia cu el – cine ştie ce funcţionar de la Cotroceni îi telefonase lui, ultimul de pe o listă, sau îşi amintise cînd venise noaptea că ar fi trebuit să l caute la telefon ? Alina nu mai putea de curiozitate, Cîinele acceptă că şi el ar fi vrut să ştie de ce-l căuta Preşedinţia la nouă seara, dar, spre deosebire de asistenta lui, nu murea de curiozitate. Nici personificarea patriei nu fusese atît de curioasă încît să-i afle numele corect. Cum nu aştepta nimic din partea Preşedinţiei, se gîndi că dacă ar fi sunat la ora aceea, ar fi fost o simplă dovadă de promptitudine, la apelul patriei, nu că aştepta ceva de la Cotroceni."

Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui,

Cristian Teodorescu va citi în cadrul Festivalului  Dilema veche  de la Alba Iulia. Mai multe detalii şi programul festivalului aici.