So it goes
- Robert Șerban, Puțin sub linie, Editura Cartea Românească, 2015.
Robert Șerban (n. 1970) nu are nevoie de nici o prezentare. A publicat numeroase cărți, dintre care unele au fost foarte bine primite de critica de întîmpinare. Puțin sub linie e cea mai recentă apariție editorială a sa. Pe mine titlul acestei cărți nu m-a convins în primă instanță. Mi-am zis: iarăși o carte despre anomaliile poetului condamnat să-și trăiască viața într-un exil interior, sub linia de plutire, tras în jos de problemele acute ale existenței sale concrete sau imaginare. Titlul a început să-mi placă abia după ce am parcurs volumul de vreo două ori.
Propun în continuare o modalitate de lectură a cărții de față. Din punctul meu de vedere, primul poem, "Cum stau lucrurile", concentrează și anunță problematica (mai mult sau mai puțin stratificată) a întregului volum. Să vedem: „uneori mi-ar plăcea să știu dinainte / cum vor sta lucrurile / cele mărunte / de zi cu zi / nu celelalte / accidente / morți / despărțiri / nu / acestea nu / mi-ar plăcea să știu unde-i pus radarul / dacă e închis sau nu la pîine / dacă vor ieși toate petele de pe haina dusă la curățătorie / dacă va fi o iarnă mai lejeră / ca iarna trecută”. Avem de-a face, așadar, cu o poezie a lucrurilor mărunte, de fiecare zi, cu o poezie ce-și îngăduie o anumită relaxare, deoarece, nu poartă pe umerii ei povara temelor esențiale. Totuși acest fapt ține doar de o anumită aparență. Robert Șerban ajunge prin ricoșeu la unele probleme majore, marcate de o gravitate specifică. Tonul ușor detașat îl ajută pe poet să se țină departe de clișeele existente în „capodoperele” încrîncenate ale mai multor scriitori români de azi. So it goes.
Vă propun să vedem cum reușește autorul să intre în armonie cu acele amănunte de fiecare zi, ce corespund frînturilor de timp din care este alcătuită viața: „de cînd eu și cei de-o seamă cu mine / eram niște țînci / și pînă acum / nu s-a schimbat nimic fundamental / în lumea asta: / și copiii de azi mănîncă mai întîi rahatul din cozonac / și apoi cozonacul (Mică observație) sau „se schimbă anul / prin oraș mai nimeni / cei puțini care trecem / sîntem cu atît mai importanți / încît ne privim în ochi și am vrea să ne salutăm” ("Răspuns"). Cartea e înțesată de astfel de constatări de o gratuitate de-a dreptul sublimă. Poetul vede în astfel de amănunte instantaneele unei trăiri complexe exprimate însă fragmentar și cu încetinitorul. Totul e o derulare înainte și în apoi ce are drept scop înțelegerea cît mai profundă a propriei vieți. Profunzimea nu reclamă însă un discurs maximalist, ci unul – așa cum am sugerat și mai sus – de o simplitate surprinzătoare, care nu ajunge totuși la minimalism.
Ca o dovadă că lucrurile mărunte ating prin ricoșeu unele probleme majore ale existenței, e prezența constantă a lui Dumnezeu în cartea de față. Entitatea supremă nu e înțeleasă în mod tradițional. Nu avem de-a face nici cu un Dumnezeu tribal (cel care pedepsește pe păcătoși), nici cu unul ce ar putea reprezenta pentru oameni un ideal imposibil de atins. Dumnezeul lui Robert Șerban e prietenos, îngăduitor, ingenuu, iar relația dintre El și ființele create după chipul și asemănarea Sa e mai degrabă una bazată parcă pe candoare și tandrețe: „nu la toată lumea Dumnezeu iese-n poze / dar dacă ai noroc să nimerești unghiul bun / luminozitatea potrivită / și să apeși cînd ți se șoptește / l-ai prins / e ca la pescuit / numai că momeala ești tu” ("Fotografie norocoasă"). În alt loc: „sînt în genunchi / am alunecat pe gresie / și am căzut / puteam să-mi sparg capul / puteam să-mi rup o mînă un picior sau vreo coastă / dar Cel de Sus m-a vrut în genunchi / sînt aproape sigur de asta / așa că îi mulțumesc cu voce tare / foarte tare” ("Căzut").
Exemplele ar putea continua. Aceste poezii în care divinitatea schimbă – prin simpla Sa prezență – perspectiva asupra lucrurilor aparent neînsemnate conferă un alt relief dimensiunii poetice. Pe măsură ce înaintăm în lectură devine din ce în ce mai clar că asistăm la o confruntare fără patimă între instanța lirică și diferitele chipuri și măști ale lui Dumnezeu. Și totuși nu despre El se spune că „se ascunde în amănunte”. Așadar valoarea cărții de față e potențată de o anumită stare dilematică ce ține să cuprindă chiar și retroactiv întreg volumul. Constatările și dilemele merg mînă în mînă: „după un timp începi să vezi cerul / și atunci spui de mai multe ori / în gînd sau tare / ajută-mă Doamne ajută-mă / uneori / Dumnezeu sare imediat / alteori întîrzie / oricum / el ia forma tălpilor tale / a pulpelor tale / a genunchilor tăi / și hopa-sus / te ridică / dacă îți faci o cruce / bine / dacă nu / se iartă / ai tot timpul din lume pentru cruce” ("O nouă viață"). So it goes. Principalul atu al plachetei de față e modalitatea naturală și ușor inedită de a distorsiona „marile adevăruri”, trecîndu-le prin filtrul percepției proprii.
Din punctul meu de vedere, Puțin sub linie e cea mai bună carte de poezie a lui Robert Șerban. Dar ceea ce mi se pare cu adevărat important e faptul că poetul, ajuns de ceva vreme la vîrsta maturității, dovedește că dispune de toate resursele pentru a evolua în continuare.
Citiţi aici un alt poem din carte.
Citiţi aici un interviu cu Robert Şerban.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.
