Sîntem ori nu în Balcani?

(apărut în Dilema, Nr. 221, 18 - 24 aprilie 1997, tema Balcani, balcanism. Au mai colaborat: Mihai-Răzvan Ungureanu, Constantin Pricop şi Andrei Corbea.)

Atîta s-a vorbit de Balcani, de mentalitate balcanică, ba şi de „balcanizare” că am ajuns să credem că sud-estul Europei s-a numit aşa de totdeauna, că a avut întotdeauna această configuraţie şi că în jurul termenilor s-a ţesut dintotdeauna acest halou turbure care le strică imaginea, încărcîndu-le cu înţelesuri vag peiorative.

În realitate, termenul de „peninsulă balcanică” e oarecum recent, inventat în veacul trecut de un geograf (cred german) care preluînd termenul turcesc de munte, balkan, ce se dădea curent unei părţi a Hemus-ului bulgăresc, l-a extins întregii peninsule, pînă la cele patru degete ale Peloponezului, la sud. Dar la nord? Aici e gîlceava între geografi: dacă sînt în general de acord pentru a „ancora” peninsula la nord-vest în Istria, în schimb, înspre răsărit, unii ar vrea să „tragă linia” cît mai oblic către sud-est, tăind în două Croaţia şi Serbia, urmînd apoi linia Dunării şi lăsînd în afară toată România. (Uf! răsuflăm uşuraţi: nu sîntem balcanici!) Alţii, afurisiţii, vor să tragă linia de-a lungul paralelei care trece prin baza Istriei, şi atunci ne trezim că Banatul, Muntenia, Dobrogea şi chiar o parte din Carpaţii meridionali fac parte din peninsula balcanică. Scandal!

De ce om fi noi atît de grijulii – uneori pînă la isterie – ca nu cumva să fim cuprinşi în această a treia peninsulă a Europei care se cufundă în Mediterana? E o poveste mai lungă, căci una e geografia, alta istoria şi cultura.

Tocmai cînd se răspîndeşte printre geografi, publicişti, politicieni expresia „peninsula balcanică”, se întîmplă că regiunea trăieşte două fenomene a căror răsfrîngere dă în Occident o imagine la fel de negativă: pe de o parte slăbiciunea politică, dezordinea şi corupţia care caracterizează ultimele veacuri ale imperiului otoman (care în Evul Mediu fusese mai bine organizat şi administrat decît statele feudale occidentale!), pe de alta gîlceava şi luptele crîncene între micile state independente care se nasc (sau renasc) din descompunerea imperiului. Ambele fenomene se îmbină, confuz, pentru a da adjectivului „balcanic” o coloratură pestriţă, mergînd spre cenuşiu închis. Totul e sumbru în Balcani: dezordine, indisciplină, murdărie, necinste şi, mai cu seamă, ceea ce e perceput ca o primejdie pentru Europa întreagă, urile nestăvilite, nestinse între etnii, care fac din peninsula balcanică, zice-se, un „butoi de pulbere”. Nu oare asasinatul arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo a fost scînteia care a aprins Primul Război Mondial?

Occidentalii uită însă – sau ignoră un lucru: ultimele năvăliri barbare au încetat la ei odată cu aşezarea normanzilor în Franţa, în mod paşnic, la mijlocul veacului al X-lea. Trei sute de ani mai tîrziu, toată Europa de răsărit a mai fost „măturată” de groaznica năvălire mongolă – şi care nu se sfîrşeşte atît de paşnic ca în Normandia! Ci veacuri de-a rîndul mai toate ţările din răsărit plătesc tribut hanilor tătari sau sînt în vesnic război cu ei. Apoi mai preiau ştafeta şi turcii otomani, izolind timp de veacuri tot sud-estul european în spatele unei „cortine de fier” avant la lettre. La adăpostul zidului de apărare pe care îl constituie mai întîi bizantinii împotriva arabilor, apoi, împotriva turcilor, pe rînd bulgarii, sîrbii, românii, ungurii, polonezii, ruşii, apusenii îşi dezvoltă splendida şi dinamica lor civilizaţie. Această stare de fapt are drept consecinţă o întîrziere de vreo trei-patru sute de ani în evoluţia Europei de răsărit – la care se va adăuga în sud-est şi schisma dintre bisericile din apus şi din răsărit.

Acum, dacă ne apucăm să scădem 300 sau 400 de ani din războaiele balcanice (1912-1913) sau din anii actualelor tragice răfuieli între ortodocşi, catolici şi musulmani în fosta Iugoslavie, peste ce dăm? Peste masacrul de la Saint-Barthelemy în Franţa (1572), apoi de „războiul de treizeci de ani” în Germania, la sfîrşitul căruia e dovedit că populaţia Germaniei scăzuse cu două treimi! S-ar cuveni deci să relativizăm puţin judecăţile istorice: naţiunile din Balcani nu sînt „visceral” şi „congenital” mai instabile, mai neguvernabile, într-un cuvînt mai „sălbatice” decît au fost popoarele din apus la „ceasul” lor. Aşa că sensul de „fragmentare inutilă între mici state ne-viabile” pe care l-a căpătat substantivul recent inventat în Occident: balcanizare, e cu totul nejustificat. N-am auzit eu oare de atîtea ori nişte africani plîngîndu-se că puterile europene „balcanizaseră” Africa? Mă aflam într-o ţară cu numai cinci-şase milioane de locuitori, dar cu 22 de limbi – limbi, nu dialecte – şi cică europenii îi balcanizaseră! Iată unde duce viaţa cuvintelor.

Dar să revenim acum la cealaltă faţetă negativă a termenului balcanic, aceea care evocă în mod confuz dezordine, murdărie, lipsă de punctualitate şi de respect al cuvîntului, şi alte cîteva moravuri considerate incompatibile cu „osatura” fără de care modelul democratic occidental, care formează un tot, nu poate „sta în picioare”. De această etichetare fugim noi ca dracu de tămîie. Şi ne închipuim că dacă strigăm sus şi tare că geografic nu facem parte din Balcani, atunci am scăpat şi de etichetă.
Pe plan istoric, cu toate că o influenţă occidentală de tip feudal apare în Principate la vremea intemeierii lor, evoluţia ulterioară, prin legătura bisericească cu ortodoxia constantinopolitană pe de o parte, apoi prin supunerea din ce în ce mai strînsă puterii otomane, e clar că istoria Munteniei şi Moldovei face parte, esenţial, din istoria Balcanilor. Moldova, ceva mai puţin, datorită depărtării de „Ţarigrad” şi iradierii culturii apusene, în special prin Polonia. În Transilvania, legătura cu sud-estul european se face numai prin biserică, prin ritul slavon, prin desul contact cu românii de peste munţi – chiar în perioada de un veac şi jumătate cînd principatul transilvan este şi el tributar al Porţii, însă cu o ingerinţă mult mai slabă a turcilor în viaţa cotidiană a populaţiilor. Iar cînd Banatul şi Ardealul, apoi şi Bucovina intră sub stăpînire habsburgică, o jumătate din românimea nord-dunăreană se afla de-acum legată de alt sistem, de altă lume.

E drept că odată ieşite din „turcocraţie”, după epoca fanariotă, şi Principatele dunărene (cum le numesc cancelariile europene) se occidentalizează în ritm rapid. Dar multă vreme, fenomenul rămîne un fenomen de elite. Fără a merge pînă la nemilosul verdict al lui Maiorescu, al „formei fără fond”, trebuie mărturisit că progresul în domeniul moravurilor nu urmează ritmul reformelor de structură şi realizărilor, uneori strălucite, în domeniul intelectual.

Apoi Capitala – capitala după care mai tot străinul judecă la prima vedere ţara întreagă. Sînt bucureştean get-beget, şi prin locul de naştere şi prin strămoşi, dar spun răspicat că pentru imaginea ţării, stabilirea capitalei în Bucureşti, aglomeraţia cu aspectul cel mai „balcanic” din toată ţara, e o nenorocire. Desigur, în 1859, la Unirea Principatelor, nu se putea alege Iaşii, oraş mai mic şi mai cu seamă situat, de la pierderea Basarabiei, la numai 15 km de graniţa rusă. S-ar fi putut lua Focşanii. Nu s-a îndrăznit. După Unirea cea mare, s-a pus din nou problema, dar mutarea într-un oraş din Ardeal, Braşov, Făgăraş, Alba Iulia, parcă nu se potrivea: prea păstrau toate o pecete străină, săsească sau austriacă. Nefiind vremile prielnice, n-am avut curajul de a întreprinde clădirea unei capitale noi, undeva la poalele Carpăţilor – în definitiv multe din statele de creaţie nouă, Olanda, Statele Unite, Canada, Australia, mai de curînd Brazilia, India, Pakistanul, nu şi-au ales drept capitală marele oraş, ci o reşedinţă mică, aleasă după alte criterii. Noi am păstrat Bucureştii care sînt azi (simt că voi ridica valuri!) cea mai balcanică din capitalele din Balcani. Cine a inventat (în veacul trecut?) lozinca „Bucureşti, micul Paris”? Dacă n-a fost vreun compatriot şugubăţ, atunci trebuie să fi fost vreun călător occidental venit pe la sud la o vreme cînd Belgradul şi Sofia, poate chiar Atena erau doar nişte tîrguri mai mari, iar la Bucureşti, pe Calea Victoriei şi în imediata vecinătate, se ridicau case arătoase, case boiereşti ce le-ar fi zis la Paris „hotel particulier”, şi, mai cu seamă, pe ambele laturi ale Căii, vitrine luxoase cu mărfurile cele mai noi de la Viena, Londra sau Paris. Nu judeci însă un oraş după o stradă. Cînd avea vizitatorul curiozitatea să iasă puţin – numai puţin – din Centru, dădea de magherniţe, de maidane, de mahalale cu drumuri nepietruite, de te-ai fi crezut în buricul Asiei. Ceea ce dădea iluzia unui „mic Paris”, pe unele străzi şi într-o anumită societate, era doar o pojghiţa subţire-subţire... Cu o generaţie-două mai devreme, consulul Franţei putea să scrie că seratele strălucite de la curtea lui Alexandru Vodă Ghika nu-şi aveau pereche la nici o curte regală sau imperială din Europa. Contemporanul său din Serbia, Miloş Obrenovici, se zice că primea într-o reşedinţă care părea casa unui chiabur mai ajuns. Interesant este că complexul de superioritate pe care-l avea din această cauză societatea boierească moldo-valahă faţă de vecinii noştri balcanici, sîrbi, bulgari, albanezi, ba chiar greci şi turci, s-a extins de atunci la toată naţia, de ne permite şi azi să privim de sus tot ce mişcă la sud de Dunăre! Dar lucrurile s-au schimbat de-atunci radical. Boierimea noastră a dispărut, parte prin extincţiune naturală, parte sub tăvălugul comunist sau prin fugă, emigrare. Burghezia, care pe modelul ei se încropise de vreo 150 de ani, este şi ea mai mult decît decimată, răzletiţă, sărăcită, anihilată. Astfel încît, obiectiv vorbind, nu ne mai putem lăuda cu nici un „avans” faţă de elitele din celelalte ţări balcanice.


A mai intervenit de curînd şi veleitatea de a ne lega şi mai strîns de sud-est şi de Marea Neagră; cică am forma un ansamblu interesant pe plan politic şi economic. Cred că nici n-avem nevoie să facem vreun efort: sîntem deja o colonie comercială a turcilor care ne umplu ţara cu marfă de Lumea a Treia. De ce ne plîngem? N-am rămas tot în Europa? Am schimbat doar petit-beurre şi biscuit cu ptiber şi biscuvi. De altfel, balcanicul autentic se simte ca la el acasă în periferia „micului Paris”: nu numai aspectul urban îi este familiar, ci şi comportamentul, urlete, ţipete, înjurături cu primul prilej, scuipatul pe jos (generalizat, de la bătrînul cerşetor pînă la copilul de şcoala), cojile de banană şi alte gingăşii azvîrlite neglijent sub picioarele creştinului...

Uităm că avem totuşi noul centru, ăl mare şi lung, cu palatul lui Ceauşescu la capăt. Acolo, ce-i drept, am făcut un pas uriaş, am sărit de-odată dintr-o peninsulă într-alta, din Balcani în Coreea de Nord.