Shmekerazada

(Apărut în Dilema, nr. 404, 10 noiembrie 2000)

Dacă e vorba p-aşa, apoi să ştiţi că românul s-a născut dintr-un trick, un contract neserios cu natura lui contra. O şmecherie (care, etimologic, dacă e să fim „jmecheri”, normal că vine de la shmack-ul american uşor contaminat!!) şi pe care o speculează chiar şi o glumă rătăcită acum vreo douăzeci de ani în sacul cu „Bule”, „nea Nici” şi „coane Lene”. Precum că toate popoarele se trag din Adam şi Eva, numai noi din Traian şi Decebal. O glumă, să recunoaştem, destul de nesărată. Dar aflată cert pe marginea abnormului anecdotic („simţ abnorm şi văz monstruos”!).

Numai că această snoavă profund „europeană” a dezlănţuit o întreagă paradigmă a „şmecheriei” românului, din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. Şmecherie înseamnă, de fapt, o sumedenie de fapte istorice, cu a căror ieşire din logic ne-am obişnuit încă de mici. Ea întoarce o clipă spatele credibilului şi, impetuoasă, scapă piciorul în absurd, dar un absurd suav, chiar crocant (ce cochetează uneori, zic unii, cu înţelepciunea!). Părăsirea teritoriului Daciei, atragerea trupelor lui Carol Robert d'Anjou taman în defileul de la Posada, arderea holdelor şi otrăvirea fîntînilor în faţa năvălirii barbarilor, ctitorirea unei mînăstiri după fiecare copil din flori conceput de către „cel Mare şi Sfînt”, victoria stomatologică de la Călugăreni (unde Sinan-paşa şi-a pierdut o bună parte din coroana dentară, în timp ce, normal, „şi vodă-i un munte!”), Ana Ipătescu, înfăşurată în voal de tricolor, cu pistoale în mîini, pornită (probabil dintr-un impuls necesarmente bahic, oricum iraţional!) să elibereze Guvernul Provizoriu, celebra zbatere "leonică" a lui Ceauşescu, în august 1968, în balconul din CeCe cînd, la sfatul lui Ion Gheorghe Maurer („Nicule, Nicule, nu e bine să te pui cu ruşii!”), nea Nicu aproape că-şi smulgea părul comunist: „Lasă-mă, Jeane, lasă-mă, că nu-i mai suport pe nenorociţii ăştia!”, zeci şi sute de pîlcuri de pădure de pe tot întinsul Patriei, care sînt martorele atîtor manevre de retragere dibace sub formă de pitit, pentru ca, apoi, „sărit-spate-duşman-făcut-ferfeniţă” (ispravă trecută, de către cronicar, cu meticulozitate docilă, la hrisov!) - toate îmi par, cel puţin mie, superbe dovezi de scăpat piciorul în haznaua cu absurd (aceea care te trimite la gestul scărpinatului în creştetul capului, însoţit de bodogănirea celebră „Măi, să fie...!”).

Apoi, să nu uităm acel şir nesfîrşit de personaje livreşti (dar şi cu modele reale, bineînţeles!) a căror „calitate-metresă” a fost şmecheria, trick-ul (cu diferite grade de „asumare”) şi din care nu-mi amintesc acum decît: Ivan Turbincă, Coriolan Drăgănescu, Ilie Moromete, contele Dracula, Aron Pumnul cu „ciunismul” lui („om făr' de răciune / plin de-aberăciune / Duci la perdiciune / întreaga năciune”), Stănică Raţiu, Lache şi Mache, Lică Trubadurul, Nae Girimea, Gore Pirgu, amărîtul ăla din Boborul lui nenea Iancu, apoi, de ce nu, nenea Iancu însuşi, Filip Nacovici (din Venea o moară pe Siret), Rică Venturiano, Dinu Păturică, Spînul, „prietenul lui Harap-Alb (eu unul nu înţeleg cum adică, un harap alb la culoare, trebuie să fie şi aici o şmecherie!), după aceea, de-a valma, parlamentari, procuratori (de) şi fotbalişti, lideri politici (y compris de filiale!), preşedinţi de ligi (de tot felul), cetăţeni, oameni simpli, miniştri, sedentari (cu vile şi piscină), hoinari prin boscheţi, pedofili pofticioşi, bătrîni famelici prin piaţă, estropiaţi exigenţi (mi-a cerut unul, odată: „N-aveţi o mie de lei?” şi i-am răspuns: „Nu!”, iar el: „Ia vedeţi, căutaţi-vă, poate aveţi totuşi!”), aurolaci de veghe în canale, gospodine, poliţişti, femei, bărbaţi, copii, dăscălime, Ionescu, Popescu, Protopopescu, Astivuitoriţei etc. etc.

Aminteam mai devreme de posibilitatea cochetăriei, pînă la logodnă, a „şmecheriei” cu înţelepciunea. Ea îşi pune imediat apostila de „plus-morală” şi, prin urmare, devine scuzabilă. Numai astfel se explică vreo cîteva poveşti siropoase, încheiate, de regulă, cu fraza: „Aşa ne-a fost dat, am fost obligaţi de istorie!” (vezi ezitările dintotdeauna ale „omului providenţial” român, în momente de maximă tensiune a actului optativ!).

În fine, pe ici-colo, mai apare şi şmecheria tembelă, aceea în care autorul, deşi ştia din start că nu reuşeşte, se auto-exonerează de orice răspundere morală, prin explicaţii apoftegmatice (nici un popor din lume nu ştie mai bine ca noi să compună o notă explicativă!) de genul: „Am încercat şi eu, doar n-am dat cu parul!” sau „Încercarea moarte n-are”.

Aşadar, fiţi vigilenţi! Nu vă puteţi permite tocmai acum să picotiţi. Shmekerazada îşi continuă povestea...