„Şah şi mat!” de Caragiale
Despre Ion Luca Caragiale, multă lume ştie că era un boem în stare să însufleţească orice atmosferă şi orice anturaj. Cei mai avizaţi disting însă între locurile preferate de scriitor pentru a-şi etala replicile şi calambururile, şi spun că era mai degrabă un client al berăriilor decît al cafenelelor. Dar, berărie sau cafenea, nu contează, e posibil ca în ambele localuri, în epocă să se fi jucat şah. Pe ce mă bazez? În afară de schiţa reprodusă mai jos, intitulată “Şah şi mat!”, scrisă de Caragiale în 1896 şi apărută în Epoca literară pe 15 aprilie, pe deducţia că sub orice influenţă ar fi fost pe atunci România - remanent turcească sau accelerat occidentală - şahul tot ar fi fost importat. Pentru că amatori de şah erau şi turcii (dar şi de table, e adevărat) dar şi domnii cu joben şi frac de la Paris, Viena sau Berlin.
Ce fel de şahist era Caragiale? Nu se ştie, şi niciunde nu am întîlnit vreo referinţă despre eventualele veleităţi de şahist ale dramaturgului. Pentru noi e însă suficientă fie şi numai postura de chibiţ de lux în care s-a complăcut fulgurant Caragiale, rezultînd aşa o pitorească și simultan exactă descriere a pasiunii pentru jocul de şah. Puteau să se surpe malurile Rinului şi să cadă dinastiile, pînă n-a fost mat, Manolache Costache, preşedintele consiliului de miniştri, nu a fost de găsit în tot Bucureştiul.
Un singur caz asemănător mai cunosc, petrecut aproape de zilele noastre, aşadar cu mult peste un veac distanţă, cel al răposatului premier Radu Vasile. În fatidicul decembrie 1999, pe cînd cetățenii comemorau revoluția și își cumpărau porc pentru Crăciun, în ziua în care miniştrii săi îşi dădeau demisia unul după altul iar preşedintele Constantinescu umbla să îl dea jos din funcţie, anecdota contemporană zice în ecou că Radu Vasile nu mai răspundea la telefoane şi se încuiase în cabinetul său din Palatul Victoria unde juca şah. Nu cu vreun "bătrîn Wiest", ci ceva mai trist, cu singurul adversar cu care mai accepta să se dueleze, un computer nesimțitor.
De unde se vede că veacurile trec, dar moravurile şi şahul – rămîn. Aşa că nu o mai lungesc şi vă invit la lectură.
Şah şi mat!
Începuse războiul franco-german. De la rezultatul acelei mărețe lupte atîrna poate tot viitorul nostru politic. Pe Rin nu se juca numai două soarte. Ca la toate luptele jucătorilor mari, unde pe de lături palpită o mulțime de mici pontatori pe mîna unuia sau altuia, așa și la războaiele între două puteri gigantice, sînt mulți mititei pe de lături, cari, cu cît pontează mai mărunțel, cu atît privesc jocul cu mai multă bătaie de inimă. Pe Rin, între alte mize mărunte, era una, care pentru noi avea o importanță colosală, cum s-a dovedit ulterior — soarta hotărîtoare a dinastiei noastre. Mica republică de zece ore de la Ploești, care pontase și ea, putea avea urmări mult mai mari dacă în jocul de la Rin s-ar fi amestecat altfel cărțile.
Așa, era în toată țara o agitație surdă, dar foarte adîncă, care în unele centre lua forme fățișe destul de amenințătoare pentru ordinea generală. Unul din aceste centre mai agitat era și Craiova, unde se afla prefect de județ răposatul Petrache Mănescu — un om original și amabil, credincios și devotat neclintit al conservatorilor.
De la dînsul ținem această reminiscență anecdotică.
La guvern era cabinetul Manolache Costache, cabinetul numit Cloșca cu pui, pentru că prezidentul se înconjurase de cîțiva tineri de talent, debutanți în politică, între aceștia dd. A. Lahovary și P. Carp.
Situația în Craiova încordîndu-se din zi în zi, prefectul este chemat telegrafic la București. Cale ferată între centru și capitala Olteniei nu era încă, așa că Petrache Mănescu vine în goana cailor pe brînci o zi, o noapte și o dimineață, și sosește-n București cu oasele pisate pe la 11 înainte de amiazi. Merge degrabă la otelul Caracaș, unde cobora regulat, își lasă sacul, și fără întîrziere se prezintă la consiliul de miniștri.
Tot consiliul era adunat, lipsea numai prezidentul, pe care-l așteptau din moment în moment. Pînă să vie conul Manolache, prefectul expune consiliului nerăbdător situația din Craiova: era în adevăr foarte gravă — o turburare imensă putea izbucni, fără ca administrația să aibă destule forțe pentru a o năbuși.
Erau așa de interesante spusele prefectului, încît nimini nu băgă de seamă că trecuse un ceas de la sosirea lui — erau aproape 12... Consiliul fusese convocat pentru 10, și prezidentul tot nu sosea. Un aprod merge iute să-l caute... Peste cîteva minute se-ntoarce: d. prezident a plecat de-acasă de la 9, a spus că merge la consiliu. Se trimit mai mulți aprozi prin toate locurile pe unde se putea bănui că l-ar putea afla... Se-ntorc toți fără ispravă... 12 și trei sferturi. Nerăbdarea și neastîmpărul cresc. La fiecare trăsură care trece, la fiece ușă care se deschide, la orice pași pe scări, sar toți... Vine!... Nu... Nu vine. Ce să fie?
Petrache Mănescu își cere atunci voie să se repează măcar să guste ceva: e obosit, toată noaptea n-a putut dormi în trăsură și n-a mîncat nimica din ajun. El merge să dejuneze în pripă la otel — să dea fuga aprodul să-l cheme îndată ce-o sosi prezidentul. Lasă consiliul într-o fierbinte discuție asupra întăriturilor de la Metz, și se duce la cafeneaua-birt a otelului.
Pentru ca să evite însă vreo indiscretă întîlnire, nu stă în sala cea mare; intră în una din odăițele de lături, unde seara se juca, și comandă ceva în grabă. Odăițele acestea dedeau una-ntr-alta prin cîte o ușă cu geamuri acoperite cu perdeluțe verzi.
Acuma era 1 și un sfert.
Dejunează, trăgînd mereu cu urechea daca nu vine cineva să-l cheme... Nimeni... A isprăvit; fără să mai ia cafea, se scoală să plece... Mai întreabă încă o dată pe chelner... Nimini... Atunci, ce se gîndește? pentru că n-a venit încă să-l caute, n-are de ce să se grăbească; își comandă cafeaua și se așează iar la loc să-și mai dezmorțească membrele... Acum, după dejun, îl ajunsese pe om oboseala drumului. 1 și jumătate. Chelnerul aduce cafeaua... „Nimini să mă caute?" — „Nimini!" Ce să fie asta?
Pe cînd însă chelnerul iese, Petrache aude un zgomot într-una din odăițele vecine, unde pînă atunci fusese completă liniște — o mormăială și un haha! de triumf. Se-ntoarce spre partea aceea și ia seama că la ușa cu geamuri flutură perdeluța atîrnată pe dincolo, trecînd dincoace printr-un ochi — un geam era spart.
„Desigur — gîndește el — sînt cartofori... de dimineață au luat-o... ori poate că n-a [sic] isprăvit încă de aseară..." E aproape 2 și nimini nu vine să-l caute... Mormăiala însă crește dincolo... începe să se auză distinct o dispută de joc: regina! calul! pionul!... E desigur o partidă de șah tot așa de încordată ca și situația de la Craiova.
Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut!... Se ridică și ascultă mai bine...
Da!... E o iluzie? un joc al închipuirii stăpînite de un gînd stăruitor? Dar e cu putință să se-nșele astfel?... Dar e peste putință să fie acela!... Dar e glasul lui!... Dar nu se poate!
În prada unei nedomiriri amețitoare, omul se repede la ușe, dă-ntr-o parte perdeluța de la ochiul spart, se uită-năuntru și nu se poate stăpîni a nu scoate un strigăt de uimire...
Cine?... cine era în odăiță încă de dimineață la o partidă de șah?... cine!?... Domnul prezident al consiliului, conul Manolache. Se-ntîlnise de dimineață cu amicul său, bătrînul Wiest și se-ncurcaseră.
Desperat, Petrache Mănescu dă brînci ușii și năvălește înăuntru peste jucători strigînd:
— Pentru numele lui Dumnezeu! coane Manolache, aici ai fost?!
— Ei, da, răspunde simplu prezidentul; nu mă vezi? și se pune iar pe gînduri ca să-și combine lovitura.
— Coane Manolache!! vă caută toți în toate părțile! v-așteaptă toți la consiliu de la 10 azi-dimineață!
— Iaca viu... Stai oleacă; mai am două lovituri, și-l regulez eu pe domnul Wiest! Și mută calul.
— Dar sînt 2 trecute, coane Manolache!!
— Mat! strigă Wiest.
Conul Manolache deschide ochii mari pîn ochelari și vede că-n adevăr partida e pierdută. Atunci, se ridică busumflat cătră Mănescu:
— Aracan de mine, bre omule, dă-mi pace! m-ai buimăcit de cap ! iaca! pierz partida sigură cu vorba dumitale!
Cu multă greutate a putut Petrache să-l îmbuneze și să-l facă să renunțe la revanșă.
Amîndoi apoi, pe la 2 și jumătate, intrară la consiliu, unde găsiră pe ceilalți — cam impacientați.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Diagrama săptămînii
Soluția diagramei 14 (vezi foto), va fi publicată săptămîna viitoare, în cadrul rubricii online “În alb și negru”.
Soluția diagramei 13 de săptămîna trecută: 1. g6! și dacă 1… f(h)xg6, 2. Dh7 mat. Dacă 1… Dxg6, 2. Tg4 și negrul pierde dama.
Sursa textului schiței lui Caragiale: ro.wikipedia.org.
